„Mama Ne-a Dat Casa Ei, Apoi a Decis Că Poate Să Ne Controleze Viețile”

Când mama mi-a oferit casa ei, părea că visul nostru devenise realitate. Soțul meu, cei doi copii ai noștri și cu mine ne chinuiam să ne descurcăm în apartamentul nostru înghesuit. Casa era una modestă, cu un singur etaj, într-un cartier liniștit din București. Aparținuse bunicilor mei înainte ca mama să o moștenească. Ea se mutase la Constanța și nu mai avea nevoie de casă, așa că ne-a oferit-o cu generozitate.

La început, totul părea perfect. Ne-am mutat, am vopsit pereții și am făcut locul al nostru. Mama chiar ne-a ajutat cu unele renovări. Dar curând, vizitele ei au devenit mai frecvente și atitudinea ei mai autoritară. Venea neanunțată, inspecta fiecare colț al casei și critica alegerile noastre.

„De ce ai vopsit sufrageria în culoarea asta? Arată groaznic,” spunea ea sau „Trebuie să întreții mai bine grădina; e rușinos.”

Am încercat să ignorăm comentariile ei, dar au devenit tot mai frecvente și mai agresive. Într-o zi, a apărut cu o listă de reguli pe care se aștepta să le respectăm. Fără muzică tare după ora 20:00, fără oaspeți fără aprobarea ei și fără modificări la casă fără consimțământul ei.

„Suntem adulți, mamă. Putem lua propriile decizii,” i-am spus.

„Nu în casa mea, nu puteți,” a răspuns ea tăios. „Dacă nu vă place, puteți pleca.”

Amenințările ei au devenit o obișnuință. Dacă făceam ceva ce nu-i convenea, ne amintea că trăim în casa ei și că ne poate da afară în orice moment. Stresul era insuportabil. Soțul meu și cu mine ne certam constant, iar copiii noștri erau mereu tensionați.

Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă cu mama, soțul meu a sugerat să schimbăm încuietorile. „Avem nevoie de niște limite,” a spus el. „Nu poate să intre oricând vrea.”

Cu reticență, am fost de acord. Am schimbat încuietorile a doua zi și i-am informat pe mama că trebuie să sune înainte de a veni. Prevăzător, ea a fost furioasă.

„Cum îndrăzniți să mă blocați din propria mea casă!” a țipat ea la telefon. „Sunteți nerecunoscători! V-am dat acea casă și așa îmi mulțumiți?”

„Avem nevoie de intimitate, mamă,” am încercat să-i explic. „Apreciem tot ce ai făcut pentru noi, dar trebuie să ne trăim propriile vieți.”

A închis telefonul și câteva zile nu am auzit nimic de la ea. Dar apoi au început apelurile telefonice. Suna la orice oră, lăsând mesaje vocale furioase și trimițând mesaje amenințătoare.

„Dacă nu mă lăsați să intru, vă evacuez,” spunea un mesaj.

Am consultat un avocat care ne-a informat că, deoarece nu exista un contract de închiriere formal, mama ar putea într-adevăr să ne dea afară dacă ar decide să acționeze legal. Realizarea ne-a lovit puternic. Trăiam pe timp împrumutat.

Punctul culminant a venit într-o sâmbătă după-amiază. Mama a apărut cu un lăcătuș și un polițist. A susținut că suntem intruși și a cerut să plecăm imediat.

„Nu avem unde să mergem,” i-am spus cu disperare.

„Nu e problema mea,” a răspuns ea rece.

Polițistul ne-a explicat că, deși nu ne putea forța să plecăm fără un ordin judecătoresc, era clar că trebuia să rezolvăm această problemă legal. Mama a plecat furioasă dar a promis că se va întoarce cu documentele necesare.

Am petrecut următoarele câteva săptămâni într-o stare de incertitudine, așteptând inevitabila citație judecătorească. Stresul și-a pus amprenta asupra noastră tuturor. Soțul meu și cu mine abia vorbeam, iar copiii noștri întrebau constant dacă va trebui să ne mutăm din nou.

În cele din urmă, a venit ziua când am primit notificarea de evacuare. Aveam 30 de zile pentru a părăsi locuința. Cu inima grea, am început să împachetăm lucrurile noastre, nesiguri unde vom merge mai departe.

În timp ce încărcam ultimele cutii în mașină, m-am uitat înapoi la casa care odată părea un vis devenit realitate. Acum stătea ca un memento dureros al cât de repede se pot schimba lucrurile când controlul și recunoștința sunt folosite ca arme.