„Reticența Ginerelui Meu Face Cererea de Ajutor un Coșmar”

Tocmai mă întorsesem de la magazinul alimentar, iar brațele mele erau încărcate cu pungi. Gândul de a lua autobuzul cu toate aceste cumpărături era descurajant. Fiica mea, Andreea, era acasă, dar soțul ei, Mihai, era cel cu mașina. Andreea știa mai bine decât să-i ceară lui Mihai ajutor; reticența și nemulțumirea lui constantă erau bine cunoscute în familia noastră.

Mihai a fost întotdeauna un mister pentru mine. Era destul de politicos, dar mereu părea să aibă un nor de nemulțumire deasupra lui. Fie că era vorba de tuns iarba sau de reparat un robinet care curgea, făcea totul cu o grimasă care te făcea să te simți că îl deranjezi. Nu era de mirare că Andreea ezita să-i ceară ceva.

Dar astăzi nu aveam de ales. Pungile erau grele și spatele meu deja mă durea. Am tras adânc aer în piept și am format numărul Andreei.

„Bună, mamă,” a răspuns ea veselă.

„Bună, draga mea. Ascultă, am nevoie de o favoare. Am prea multe cumpărături ca să le car cu autobuzul. Poate veni Mihai să mă ia?”

A fost o pauză la celălalt capăt al firului. Aproape că puteam auzi ezitarea Andreei.

„Mamă, știi cum e,” a spus ea încet. „O să vină, dar o să te facă să te simți că ceri luna de pe cer.”

„Știu,” am oftat. „Dar chiar nu am altă opțiune.”

„Bine, o să-l întreb,” a răspuns ea cu reticență.

Câteva minute mai târziu, telefonul meu a sunat din nou. Era Mihai.

„Unde ești?” a întrebat el scurt.

I-am dat locația mea și am așteptat. Când a ajuns, nici măcar nu a ieșit din mașină să mă ajute cu pungile. M-am chinuit să le încarc în portbagaj în timp ce el stătea pe scaunul șoferului, bătând nerăbdător din degete pe volan.

Drumul spre casă a fost tăcut și tensionat. Puteam simți iritarea lui radiind ca căldura de la un aragaz. Când în sfârșit am ajuns în fața casei, s-a întors spre mine cu o privire de exasperare.

„Știi, ai fi putut planifica asta mai bine,” a spus el. „Am lucruri de făcut.”

„Îmi pare rău, Mihai,” am răspuns încet. „Nu am vrut să te deranjez.”

Nu a răspuns. În schimb, a ieșit din mașină și a intrat în casă, lăsându-mă să descarc singură cumpărăturile. În timp ce mă chinuiam cu pungile, Andreea a ieșit să mă ajute.

„Îmi pare atât de rău, mamă,” a spus ea, cu ochii plini de vinovăție.

„Nu e vina ta,” am asigurat-o. „Doar că mi-aș dori ca lucrurile să fie altfel.”

Am dus pungile în bucătărie în tăcere. Mihai nu era nicăieri; se retrăsese în biroul lui, ca de obicei. Eu și Andreea am despachetat cumpărăturile împreună, dar greutatea dezaprobării lui Mihai atârna greu în aer.

Mai târziu în acea seară, stând singură în camera mea, nu puteam să nu simt un sentiment profund de tristețe. Nu era vorba doar despre cumpărături sau atitudinea lui Mihai; era vorba despre tensiunea pe care o punea asupra relației mele cu fiica mea. Îmi lipseau zilele când puteam vorbi și râde fără această tensiune constantă.

Știam că cererea de ajutor din partea lui Mihai va fi întotdeauna o ultimă soluție. Reticența și nemulțumirea lui erau bariere care păreau insurmontabile. Și deși îmi iubeam fiica nespus de mult, nu puteam să nu simt că legătura noastră era erodată de persoana care ar fi trebuit să ne sprijine pe amândouă.

Pe măsură ce mă întindeam în pat în acea noapte, mi-am dat seama că unele lucruri poate nu se vor schimba niciodată. Mihai va fi mereu Mihai, iar cererea de ajutor din partea lui va veni întotdeauna cu un preț. Era o pastilă amară de înghițit, dar una pe care trebuia să o accept.