„Am Crezut că Mutarea Vărului Meu la Mine va Fi Distractivă și Economică, Dar Am Regretat Rapid”

Când vărul meu Andrei m-a sunat într-o seară, întrebându-mă dacă poate să stea la mine pentru o vreme, am crezut că va fi o idee grozavă. Locuind singur în micul meu apartament din București devenea cam singuratic, și am crezut că ar fi distractiv să am companie. În plus, împărțirea chiriei și a utilităților m-ar fi ajutat să economisesc niște bani. Puțin știam eu că această decizie îmi va întoarce viața pe dos.

Andrei a fost mereu sufletul petrecerii. În liceu, era tipul cu care toată lumea voia să stea. Era fermecător, amuzant și avea mereu o poveste bună de spus. Dar asta era cu ani în urmă. Oamenii se schimbă, și nu întotdeauna în bine.

Prima săptămână a fost grozavă. Stăteam până târziu povestind despre vremurile vechi, uitându-ne la filme și gătind împreună. Se simțea ca o petrecere în pijamale care nu se termina niciodată. Dar curând au început să apară fisurile.

Andrei nu avea un loc de muncă când s-a mutat. M-a asigurat că își caută, dar zilele s-au transformat în săptămâni și nu era niciun semn că ar încerca măcar. În schimb, își petrecea zilele tolănit pe canapea, jucând jocuri video și comandând mâncare cu puținii bani pe care îi mai avea. Apartamentul a devenit rapid un dezastru, cu vase murdare adunate și gunoiul dând pe afară.

Am încercat să vorbesc cu el despre asta, dar avea mereu o scuză. „O să fac curat mai târziu,” spunea el, sau „Aștept doar jobul potrivit.” Era frustrant, dar nu voiam să fiu vărul cicălitor. Speram că în cele din urmă își va reveni.

Ca să fie și mai rău, Andrei a început să-și invite prietenii fără să mă întrebe. Stăteau până târziu în noapte, bând și făcând zgomot. Abia dacă mai puteam dormi, iar performanța mea la muncă a început să sufere. Șeful meu a observat și mi-a dat un avertisment. Nu-mi permiteam să-mi pierd locul de muncă; era singurul lucru care mă ținea pe linia de plutire.

Din punct de vedere financiar, lucrurile deveneau strânse. Întotdeauna am fost atent cu banii mei, urmărind reducerile și promoțiile și vizitând magazinele second-hand pentru a face față cheltuielilor. Dar cu Andrei prin preajmă, cheltuielile mele au explodat. Nu contribuia la chirie sau utilități, iar comenzile lui constante de mâncare îmi goleau bugetul. Am ajuns să sar peste mese doar ca să economisesc câțiva lei.

Într-o seară, după o zi deosebit de grea la muncă, am venit acasă și i-am găsit pe Andrei și prietenii lui petrecând în apartament. Locul era devastat și muzica era atât de tare încât vecinii începuseră să bată în pereți. Am cedat.

„Andrei, trebuie să vorbim,” am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

„Nu acum,” a răspuns el, abia ridicând privirea de la băutură.

„Ba da, acum,” am insistat. „Așa nu mai merge. Trebuie să începi să contribui sau să-ți găsești alt loc unde să stai.”

A râs ironic, dar am văzut o scânteie de furie în ochii lui. „Relaxează-te, verișoare. E doar o petrecere.”

„Nu, nu e doar o petrecere,” am spus eu, ridicând vocea. „E în fiecare zi. Nu lucrezi, nu ajuți pe aici și mă costi o avere.”

Discuția a escaladat rapid. S-au schimbat cuvinte dure și înainte să-mi dau seama, Andrei a ieșit trântind ușa după el. Prietenii lui l-au urmat, lăsându-mă singură în ruinele a ceea ce obișnuia să fie casa mea.

Andrei nu s-a întors în acea noapte sau în următoarea. Zilele s-au transformat în săptămâni fără niciun semn de la el. O parte din mine era ușurată; apartamentul era din nou liniștit și puteam în sfârșit să dorm. Dar daunele erau făcute. Finanțele mele erau în ruină, relația mea cu Andrei era deteriorată dincolo de reparare și mă simțeam mai singură ca niciodată.

Privind înapoi, îmi dau seama cât de naivă am fost să cred că mutarea lui Andrei la mine va fi distractivă și economică. A fost o lecție dureroasă: uneori, chiar și familia te poate dezamăgi.