„Sprijinind-o pe Soacra Mea Bolnavă: Un Sacrificiu Care M-a Costat Propria Familie”

Când soacra mea, Elena, a fost diagnosticată cu o boală gravă, eu și soțul meu am fost devastați. Elena a fost întotdeauna un stâlp de putere în familia noastră, genul de femeie care nu cerea niciodată ajutor, dar era mereu acolo să-l ofere. Așa că atunci când a avut nevoie de noi, nu a fost nicio întrebare că vom interveni.

Facturile medicale ale Elenei s-au acumulat rapid, iar asigurarea ei acoperea doar o mică parte din costuri. Eu și soțul meu, Mihai, am decis să ne folosim economiile pentru a o ajuta. Economisisem ani de zile pentru a ne cumpăra prima casă, dar amândoi am fost de acord că familia vine pe primul loc.

La început, mama mea, Maria, a fost susținătoare. Înțelegea importanța familiei și chiar s-a oferit să ajute în orice mod putea. Dar pe măsură ce lunile treceau și situația noastră financiară devenea tot mai tensionată, atitudinea ei a început să se schimbe.

„Nu poți continua să-ți golești economiile în felul acesta,” mi-a spus într-o seară la cină. „Ce se va întâmpla cu viitorul tău? Ce se va întâmpla cu propria ta familie?”

Am încercat să-i explic că și Elena este familie și că nu o putem abandona în momentul ei de nevoie. Dar Maria era fermă. „Faci o greșeală,” m-a avertizat. „Și te va costa.”

În ciuda avertismentelor ei, eu și Mihai am continuat să o sprijinim pe Elena. Am plătit pentru tratamentele ei, medicamentele și chiar am angajat o asistentă part-time pentru a o îngriji acasă. Presiunea financiară era imensă, dar am reușit să ne descurcăm.

Apoi, într-o zi, am primit un apel de la mama mea. Părea furioasă. „Nu pot să cred că încă faci asta,” a spus ea. „Îți arunci viața pentru cineva care nici măcar nu este mama ta adevărată.”

Cuvintele ei m-au durut, dar am încercat să rămân calmă. „Mamă, Elena este familie. Are nevoie de noi.”

„Nu,” a răspuns ea tăios. „Trebuie să te gândești la propria ta familie. La propriul tău viitor. Dacă continui așa, nu vei mai avea nimic.”

Conversația s-a încheiat brusc și am simțit un sentiment profund de neliniște. Știam că mama era îngrijorată pentru mine, dar nu puteam să o abandonez pe Elena.

Pe măsură ce lunile treceau, situația noastră financiară s-a înrăutățit. A trebuit să luăm împrumuturi pentru a acoperi costurile și visul nostru de a cumpăra o casă părea mai îndepărtat ca niciodată. Relația mea cu mama a devenit din ce în ce mai tensionată. A încetat să mă sune atât de des și când o făcea, conversațiile noastre erau tensionate și pline de certuri.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la mama mea. Era scurtă și la obiect: „Nu pot să te văd cum îți distrugi viața în felul acesta. Până nu îți revii la realitate, nu pot face parte din ea.”

Eram devastată. Propria mea mamă m-a tăiat din viața ei pentru că am ales să o ajut pe soacra mea. Greutatea dezaprobării ei atârna greu pe umerii mei, dar nu puteam să mă aduc să o abandonez pe Elena.

Pe măsură ce timpul trecea, starea Elenei s-a îmbunătățit ușor, dar daunele aduse relației mele cu mama erau deja făcute. Abia mai vorbeam și când o făceam, era clar că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.

Sprijinirea Elenei m-a costat mai mult decât bani; m-a costat relația cu propria mea mamă. Și deși nu regret că am ajutat-o pe Elena, durerea pierderii sprijinului mamei mele este o povară pe care o voi purta pentru tot restul vieții mele.