„Soțul Meu Vrea Să Îmi Trimită Fiica la Bunici: Nu Voi Permite Asta”

Când m-am căsătorit cu Andrei acum trei ani, am crezut că am găsit partenerul perfect. Era amabil, atent și părea să îi pese cu adevărat de fiica mea, Ana, din căsătoria anterioară. Dar pe măsură ce timpul a trecut, adevărata lui față a început să iasă la iveală. Acum, încearcă să o trimită pe Ana să locuiască cu bunicii ei, și nu pot permite asta.

Eu și Andrei ne-am cunoscut la un grătar organizat de un prieten comun. Era fermecător și atent, și ne-am înțeles imediat. După o poveste de dragoste fulgerătoare, ne-am căsătorit într-un an. La început, totul era perfect. Andrei o trata pe Ana ca pe propria lui fiică, iar ea îl adora. Dar încetul cu încetul, lucrurile au început să se schimbe.

Andrei a început să se plângă de comportamentul Anei. Spunea că este prea zgomotoasă, prea dezordonată și prea solicitantă. A început să-mi critice abilitățile de părinte, spunând că sunt prea indulgentă și că Ana are nevoie de mai multă disciplină. Am încercat să trec peste comentariile lui, gândindu-mă că doar se adaptează la viața cu un copil. Dar plângerile lui au devenit din ce în ce mai frecvente și mai intense.

Într-o seară, după o ceartă deosebit de aprinsă despre rutina de culcare a Anei, Andrei a aruncat o bombă. „Cred că ar fi mai bine dacă Ana ar merge să locuiască cu părinții tăi pentru o vreme,” a spus el. „Ne-ar da timp să ne concentrăm pe relația noastră.”

Eram uluită. „Vrei să îmi trimiți fiica departe?” am întrebat, incredulă.

„Nu e așa,” a răspuns el. „Cred doar că ar fi bine pentru toți. Părinții tăi au o casă mare și îi place să fie acolo. Ar fi fericită acolo.”

Nu-mi venea să cred ce auzeam. „Andrei, știai că am o fiică când ne-am căsătorit. Nu poți să o trimiți departe doar pentru că este incomod pentru tine.”

A oftat, exasperat. „Nu încerc să scap de ea. Încerc doar să fac lucrurile mai bune pentru noi.”

Dar știam mai bine. Puteam vedea prin fațada lui. Nu îi păsa de a face lucrurile mai bune pentru noi; voia doar o viață ușoară fără responsabilitățile de a crește un copil.

Am refuzat să o trimit pe Ana departe, iar certurile noastre au devenit din ce în ce mai frecvente și mai intense. Andrei a început să se retragă de la amândouă, petrecând mai mult timp la muncă și mai puțin timp acasă. Când era acasă, era distant și rece.

Într-o noapte, după o altă ceartă despre temele Anei, Andrei și-a făcut bagajele și a plecat. Nu a spus unde merge sau când se va întoarce. Zilele s-au transformat în săptămâni și nu am auzit nimic de la el. Am încercat să iau legătura cu el, dar mi-a ignorat apelurile și mesajele.

În cele din urmă, am primit actele de divorț prin poștă. Andrei voia să iasă din căsnicie și nu voia să aibă nimic de-a face cu mine sau cu Ana. A fost o lovitură devastatoare, dar într-un fel, a fost și o ușurare. Nu mai trebuia să lupt.

Eu și Ana ne-am mutat temporar la părinții mei în timp ce îmi făceam planuri pentru viitor. Nu a fost ușor, dar ne aveam una pe cealaltă. Mi-am găsit un nou loc de muncă și am început să economisesc pentru propria noastră locuință.

Plecarea lui Andrei a lăsat o cicatrice, dar m-a învățat și o lecție importantă: niciodată să nu lași pe cineva să te facă să te simți ca și cum tu sau copilul tău sunteți o povară. Ana este lumea mea și voi face orice este necesar pentru a o proteja.