Am rămas uimită de tupeul ei, dar am încercat să trec peste, nevrând să fac o scenă. Totuși, picătura care a umplut paharul a venit când Zoia a sugerat că ar trebui să-mi vând apartamentul din oraș și să mă întorc la țară pentru a „susține familia”. Sugestia ei nu era doar ridicolă, dar era și împănată cu un sentiment de îndreptățire pe care l-am găsit revoltător
Trăind în oraș pentru cea mai mare parte a vieții mele de adult, m-am obișnuit cu agitația, anonimatul și oportunitățile nesfârșite. Numele meu este Rebeca, și la 48 de ani, mi-am construit o viață de care sunt mândră, departe de simplitatea rurală a copilăriei mele. Totuși, legăturile familiale au o modalitate de a te trage înapoi, indiferent cât de departe ai deviat.
Era o dimineață răcoroasă de sâmbătă când am decis să-mi vizitez familia la țară. În ciuda rezervelor mele, gândul de a-mi vedea mama și de a mă prinde la curent cu fratele meu Mihai m-a umplut cu un sentiment de nostalgie. Puțin știam că această vizită avea să dezvăluie o latură a cumnatei mele, Zoia, pe care nu am cunoscut-o niciodată.
Zoia mi-a părut întotdeauna oarecum materialistă, dar am pus-o pe seama mediului în care a crescut. Țara, cu resursele și oportunitățile sale limitate, adesea genera un sentiment de disperare în locuitorii săi. Totuși, ceea ce am văzut în acea zi a fost o lăcomie pură, cum nu am mai întâlnit niciodată.
Vizita a început destul de plăcut, cu Mihai și Zoia primindu-mă cu brațele deschise în casa lor. Dar pe măsură ce ziua a avansat, adevăratele culori ale Zoiei au început să se arate. A început cu comentarii subtile despre costul vieții la oraș față de țară, și cât de norocoasă eram că îmi pot permite un astfel de stil de viață. Aceste comentarii au escaladat rapid în cereri directe de asistență financiară, sub pretextul de „familie care ajută familia”.
Simțind un amestec de furie și neîncredere, m-am scuzat și am plecat, jurând să nu mă mai întorc. Țara liniștită, odată un loc de refugiu, devenise acum o sursă de stres, totul datorită lăcomiei Zoiei.
A doua zi dimineața, Mihai a apărut la ușa mea cu un coș de mere, o ofertă de pace, într-un fel. Și-a cerut scuze pentru comportamentul Zoiei, dar paguba fusese făcută. Am acceptat scuzele lui, dar i-am făcut clar că relația mea cu familia lor nu va mai fi niciodată la fel.
Privindu-l pe Mihai plecând, nu am putut să nu simt un sentiment de pierdere. Nu doar pentru legăturile familiale care fuseseră tensionate, dar și pentru inocența amintirilor mele din copilărie care fusese pătată de lăcomie. Știam atunci că nu voi mai călca niciodată în țară, nici măcar să-mi văd mama.
La urma urmei, orașul, cu toate defectele sale, se simțea mai mult ca acasă decât locul în care am crescut. Și în timp ce închideam ușa în urma fratelui meu, am închis și un capitol din viața mea pe care știam că nu-l voi putea vizita niciodată din nou.