„Mama Închiriază un Apartament, dar Eu Trebuie să Rezolv Toate Problemele”: I-am Sugerat să Angajeze Profesioniști în Loc să Mă Împovăreze pe Mine și pe Soțul Meu

Când am împlinit optsprezece ani, mama mi-a organizat o mică petrecere și mi-a ținut un discurs emoționant despre independență. Mi-a spus că o femeie ar trebui întotdeauna să fie capabilă să stea pe propriile picioare, că a te baza pe alții va duce doar la dezamăgire. Am luat cuvintele ei în serios și am muncit din greu pentru a construi o viață în care nu trebuia să depind de nimeni.

Zece ani mai târziu, mama mea este acum în vârsta de șaizeci și ceva de ani. A decis să închirieze un apartament pe care l-a moștenit de la bunicii mei. La început, părea o idee grozavă. Venitul suplimentar ar fi ajutat-o la pensie și s-ar fi putut ocupa de administrarea proprietății. Cu toate acestea, lucrurile s-au înrăutățit rapid.

Chiriașii au început să aibă probleme aproape imediat. Instalațiile sanitare erau vechi și necesitau reparații constante, sistemul de încălzire era nesigur, iar cablajul electric era depășit. De fiecare dată când ceva mergea prost, mama mă suna panicată, așteptându-se să las totul și să vin în ajutorul ei.

La început, am încercat să ajut cât de mult am putut. Eu și soțul meu ne petreceam weekendurile reparând scurgeri, înlocuind corpuri de iluminat și ocupându-ne de chiriași nemulțumiți. Dar curând a devenit copleșitor. Amândoi avem locuri de muncă solicitante și un copil mic de îngrijit. Apelurile constante pentru ajutor ne afectau viața de familie.

Într-o seară, după încă un apel frenetic de la mama despre un boiler stricat, am decis că e destul. I-am sugerat să angajeze profesioniști pentru a se ocupa de întreținere și reparații. „Mamă,” i-am spus blând, „întotdeauna m-ai învățat să fiu independentă și autosuficientă. Poate că e timpul să urmezi propriul tău sfat.”

Nu a primit bine sugestia. M-a acuzat că sunt nerecunoscătoare și că o abandonez în momentul ei de nevoie. A fost o conversație dureroasă, dar am rămas fermă pe poziție. I-am explicat că, deși o iubesc și vreau să o ajut, nu pot continua să sacrific bunăstarea propriei mele familii.

Cu reticență, a fost de acord să angajeze o firmă de administrare a proprietății. Pentru o vreme, lucrurile păreau să se îmbunătățească. Profesioniștii se ocupau de reparații, iar chiriașii erau mai fericiți. Dar resentimentele mamei față de mine au crescut. Făcea comentarii pasiv-agresive despre cum trebuie să „plătească străini” pentru că propria ei fiică nu o ajută.

Punctul culminant a fost când m-a sunat târziu într-o noapte, plângând despre un chiriaș care plecase fără să plătească chiria. A cerut să vin imediat să o ajut să rezolve problema. Epuizată și frustrată, am refuzat. „Mamă, trebuie să te ocupi singură de asta sau să suni administratorul proprietății,” i-am spus ferm.

A închis telefonul și nu a vorbit cu mine săptămâni întregi. Când în sfârșit am vorbit, era clar că relația noastră se schimbase. Nu mă mai vedea ca pe fiica ei de încredere, ci ca pe cineva care a dezamăgit-o.

Aș vrea să pot spune că lucrurile s-au îmbunătățit, dar nu s-au îmbunătățit. Mama a continuat să se lupte cu apartamentul, iar relația noastră a rămas tensionată. Lecțiile pe care mi le-a predat despre independență s-au întors împotriva noastră, dar au creat și o prăpastie între noi.

În cele din urmă, mama a vândut apartamentul în pierdere, incapabilă să facă față stresului de a fi proprietar. S-a mutat într-un loc mai mic și a angajat ajutor pentru nevoile zilnice. Încă vorbim, dar există o tensiune nespusă între noi—o amintire a standardelor duble care ne-au modelat viețile.