„Ar trebui să renunți la casă pentru copii și să te muți într-o rulotă, mi-a sugerat nora mea”

Când fiul meu, Andrei, a anunțat că se căsătorește cu Elena, am fost încântată. Întotdeauna mi-am dorit să găsească pe cineva care să-l facă fericit. Dar pe măsură ce ziua nunții se apropia, am început să văd o altă față a Elenei. Părea anxioasă și disperată, vorbind mereu despre dificultățile lor financiare și cum abia reușeau să se descurce.

Cu o săptămână înainte de nuntă, Elena a venit la mine acasă cu un teanc de acte. Părea nervoasă, dar hotărâtă. „Bună ziua, doamna Popescu,” m-a salutat ea, forțând un zâmbet. „Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră despre ceva important.”

„Desigur, Elena. Despre ce este vorba?” am întrebat, încercând să par cât mai primitoare posibil.

A tras adânc aer în piept și mi-a întins actele. „Andrei și cu mine avem dificultăți financiare și speram că ne puteți ajuta.”

Am aruncat o privire asupra actelor și am văzut că erau documente legate de casa mea. „Ce anume îmi cereți?” am întrebat, simțind un nod în stomac.

Elena a ezitat înainte de a vorbi. „Speram că ne puteți ceda casa dumneavoastră. V-ați putea muta într-o rulotă sau într-un loc mai mic. Ne-ar ajuta foarte mult să ne punem pe picioare.”

Am fost luată prin surprindere de cererea ei. „Elena, aceasta este casa mea. Am locuit aici peste treizeci de ani. Nu pot pur și simplu să renunț la ea.”

„Dar aveți un loc de muncă bun și economii,” a argumentat ea. „Andrei și cu mine abia începem. Avem nevoie de un loc unde să locuim.”

Am clătinat din cap, încercând să rămân calmă. „Înțeleg că aveți dificultăți, dar aceasta nu este soluția. Tu și Andrei trebuie să găsiți o modalitate de a vă descurca singuri.”

Ochii Elenei s-au umplut de lacrimi. „Vă rog, doamna Popescu. Suntem disperați.”

Am simțit un val de compasiune pentru ea, dar știam că nu pot ceda cererii ei. „Îmi pare rău, Elena, dar nu pot face asta.”

A plecat din casa mea în lacrimi și am simțit un amestec de vinovăție și frustrare. Voiam să-mi ajut fiul și logodnica lui, dar renunțarea la casa mea nu era o opțiune.

Ziua nunții a venit și, deși a fost o ceremonie frumoasă, exista o tensiune subterană între mine și Elena. Andrei părea complet neștiutor de toate acestea, prins în entuziasmul de a se căsători cu femeia pe care o iubea.

Pe măsură ce lunile treceau, dificultățile financiare ale lui Andrei și Elena au continuat. S-au mutat într-un apartament mic și au luat mai multe locuri de muncă pentru a se descurca. Resentimentele Elenei față de mine au crescut și relația noastră a devenit tensionată.

Într-o seară, Andrei m-a sunat disperat. „Mamă, Elena a plecat,” a spus el, cu vocea tremurândă. „A spus că nu mai poate suporta stresul.”

Am simțit un val de tristețe copleșindu-mă. „Îmi pare atât de rău, Andrei. Pot face ceva pentru tine?”

„Nu,” a răspuns el, învins. „Aveam doar nevoie de cineva cu care să vorbesc.”

După ce am închis telefonul, nu am putut să nu simt un sentiment de regret. Poate dacă aș fi găsit o altă modalitate de a-i ajuta, lucrurile ar fi fost diferite. Dar în adâncul sufletului știam că renunțarea la casa mea nu ar fi rezolvat problemele lor.

În cele din urmă, căsnicia lui Andrei și Elena nu a supraviețuit presiunii financiare. Au divorțat un an mai târziu, amândoi simțindu-se amărâți și deziluzionați. Am continuat să locuiesc în casa mea, dar nu mai simțeam că este acel cămin cald și primitor care fusese odată.