„Fiica Mea Spune Că Încerc Să-i Distrug Viața”: Doar I-am Cerut Să Facă Curățenie

Aveam 24 de ani când lumea mea s-a întors pe dos. Soțul meu, Mihai, a decis că viața de familie nu este pentru el. M-a lăsat pe mine și pe fiica noastră de trei ani, Andreea, să ne descurcăm singure. Mihai a fost întotdeauna mai interesat de propriile plăceri decât de responsabilitățile de a fi soț și tată. Îi era mai ușor să cheltuie bani pe el și pe noua lui iubită decât pe familia lui.

Crescând-o pe Andreea singură a fost greu. Am lucrat două joburi pentru a face față cheltuielilor și am încercat din răsputeri să-i ofer o viață bună. Dar pe măsură ce creștea, relația noastră devenea tot mai tensionată. Andreea părea să mă resimtă pentru sacrificiile pe care trebuia să le fac. Nu înțelegea de ce nu puteam fi prezentă la fiecare eveniment școlar sau de ce nu ne permiteam cele mai noi gadgeturi și haine.

Acum, Andreea are 17 ani și lucrurile s-au înrăutățit. A devenit mai rebelă și distantă. Își petrece majoritatea timpului închisă în camera ei sau ieșind cu prietenii. Abia dacă o mai văd, și când o fac, este de obicei pentru că cere bani sau permisiunea de a ieși.

Săptămâna trecută, am ajuns la capătul puterilor. Casa era un dezastru și eram epuizată după o zi lungă de muncă. I-am cerut Andreei să mă ajute măcar cu vasele. Reacția ei a fost explozivă.

„De ce încerci mereu să-mi distrugi viața?” a țipat ea. „Mereu mă cicălești cu ceva! Nu poți să mă lași în pace?”

Am fost luată prin surprindere de izbucnirea ei. Tot ce voiam era puțin ajutor prin casă. Am încercat să-i explic că amândouă locuim aici și că este corect să contribuie și ea, dar nu voia să asculte.

„Nu înțelegi nimic!” a strigat ea înainte de a se retrage în camera ei și a trânti ușa.

Am rămas în bucătărie, simțindu-mă învinsă. Cum am ajuns aici? Cum s-a transformat fetița mea într-o persoană care mă vede ca pe un inamic? M-am gândit la toate momentele în care a trebuit să spun nu pentru că nu ne permiteam ceva sau pentru că trebuia să lucrez. M-am întrebat dacă acele momente au construit acest zid de resentimente între noi.

A doua zi, Andreea nu a venit acasă după școală. Am sunat prietenii ei, dar nimeni nu știa unde este. Panica s-a instalat pe măsură ce orele treceau fără niciun semn de la ea. În cele din urmă, pe la miezul nopții, a intrat pe ușă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

„Unde ai fost?” am întrebat-o, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

„Afară,” a răspuns ea nepăsătoare.

„Afară unde? Ai idee cât de îngrijorată am fost?”

„Ești mereu îngrijorată de ceva,” a spus ea disprețuitor înainte de a se îndrepta spre camera ei.

Am simțit un amestec de ușurare și frustrare. Era în siguranță, dar distanța dintre noi părea insurmontabilă. Voiam să ajung la ea, să depășesc prăpastia care crescuse între noi, dar nu știam cum.

Zilele s-au transformat în săptămâni și interacțiunile noastre au rămas tensionate și scurte. Fiecare încercare pe care o făceam pentru a mă apropia de ea era întâmpinată cu rezistență. Casa părea mai goală ca niciodată, chiar și când eram amândouă acasă.

Nu știu ce ne rezervă viitorul. Mi-e teamă că dacă lucrurile nu se schimbă, vom continua să ne îndepărtăm până când nu va mai rămâne nimic din relația noastră. O iubesc pe fiica mea mai mult decât orice, dar acum simt că o pierd puțin câte puțin în fiecare zi.