Navigând Realitatea în Timp ce Partenerul Meu Evadează în Fantezie

Totul a început cu o concediere. Andrei lucrase la o companie de tehnologie din București, un job pe care îl iubea și la care excela. Dar când compania a redus personalul, a fost unul dintre mulții care s-au trezit brusc fără loc de muncă. La început, eram optimiști. Andrei m-a asigurat că este doar un hop pe drum și că va găsi curând ceva nou. Aveam niște economii și pachetul lui de compensare pentru a ne descurca o vreme.

Inițial, Andrei a fost proactiv. Și-a actualizat CV-ul, a păstrat legătura cu foștii colegi și chiar a participat la câteva interviuri. Dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni fără nicio ofertă de muncă, entuziasmul lui a scăzut. A început să petreacă mai mult timp acasă, adesea lipit de ecranul computerului. Ceea ce a început ca un hobby pentru a trece timpul a devenit rapid o obsesie.

Andrei și-a găsit alinarea în lumile virtuale ale jocurilor online. Petrecea ore întregi cufundat în aceste jocuri, pierzând adesea noțiunea timpului. Între timp, eu rămâneam să adun piesele vieții noastre zilnice. Lucram cu normă întreagă ca asistentă medicală, un job solicitant care necesita ore lungi și reziliență emoțională. Pe lângă asta, trebuia să gestionez gospodăria și să am grijă de cei doi copii mici ai noștri, Maria și Alex.

Maria, fetița noastră plină de viață de șase ani, întreba adesea de ce tati era mereu ocupat cu „jocurile pe calculator”. Alex, care avea doar trei ani, era prea mic pentru a înțelege, dar simțea tensiunea din casă. Am încercat să-i protejez de tensiunea crescândă dintre mine și Andrei, dar nu era ușor.

Din punct de vedere financiar, lucrurile deveneau dificile. Economiile noastre se diminuau și pachetul de compensare era demult epuizat. Am luat ture suplimentare la spital pentru a face față cheltuielilor, dar era epuizant. Mă simțeam ca și cum alergam constant pe gol, fără timp pentru mine sau pentru familia mea.

Am încercat să vorbesc cu Andrei despre îngrijorările mele. Voiam să vadă cum jocurile lui ne afectau pe toți. Dar fiecare conversație se termina în frustrare. Insista că avea nevoie de această evadare pentru a face față stresului șomajului. Promitea că va începe din nou să caute locuri de muncă curând, dar acele promisiuni nu erau niciodată îndeplinite.

Pe măsură ce timpul trecea, mă simțeam din ce în ce mai izolată. Prietenii și familia ofereau sprijin, dar era greu să explic situația fără să simt că îl trădez pe Andrei. Îl iubeam și voiam să-l sprijin în această perioadă dificilă, dar aveam nevoie și ca el să fie prezent pentru familia noastră.

Punctul culminant a venit într-o seară când Maria avea o piesă la școală. Se pregătise săptămâni întregi și era atât de entuziasmată să ne vadă performând. Dar când a venit ziua, Andrei era prea absorbit de jocul lui pentru a observa ora. Am ajuns târziu, ratând momentul ei important. Dezamăgirea de pe fața Mariei a fost sfâșietoare.

În acea noapte, după ce i-am pus pe copii la culcare, l-am confruntat din nou pe Andrei. De data aceasta, nu m-am abținut. I-am spus cum absența lui ne afecta familia și cât de mult aveam nevoie ca el să fie prezent în viețile noastre. A fost o conversație dificilă, plină de lacrimi și furie.

Andrei a ascultat în tăcere, dar nu a avut prea multe de spus în răspuns. Speram că va fi un semnal de alarmă pentru el, dar în adâncul sufletului meu mă temeam că nu va fi suficient.

Pe măsură ce stăteam trează în acea noapte, am realizat că lucrurile s-ar putea să nu se schimbe prea curând. Trebuia să găsesc o modalitate de a continua pentru binele copiilor noștri și al meu. Nu era viața pe care mi-o imaginasem pentru noi, dar era realitatea pe care o trăiam.