Dispariția fiicei noastre și întoarcerea neașteptată: Unde am greșit?

„Andreea, unde ești?” am strigat disperată în telefonul care nu mai suna. Era a treia zi de când fiica noastră dispăruse fără urmă. Am răscolit fiecare colț al orașului, am întrebat fiecare prieten și coleg, dar nimeni nu știa nimic. Era ca și cum pământul o înghițise. Paul, soțul meu, era la fel de devastat ca mine, dar încerca să-și păstreze calmul pentru binele nostru. „Trebuie să avem răbdare,” îmi spunea el, dar cum să ai răbdare când inima îți este sfâșiată de durere?

Andreea fusese mereu o fată model. Învăța bine, participa la olimpiade și era mereu implicată în activități extracurriculare. Ne mândream cu ea și ne bucuram de fiecare reușită a ei. Dar undeva, pe parcurs, ceva s-a schimbat. În liceu, a început să se retragă din ce în ce mai mult în ea însăși. Nu mai vorbea cu noi ca înainte și părea că ceva o apasă.

„Poate e doar adolescența,” îmi spunea Paul încercând să mă liniștească. Dar eu simțeam că e mai mult de atât. Într-o seară, am găsit-o plângând în camera ei. „Andreea, ce s-a întâmplat?” am întrebat-o cu grijă. „Nimic, mamă, sunt doar obosită,” mi-a răspuns ea evitându-mi privirea.

Apoi a venit ziua aceea fatidică când Andreea nu s-a mai întors acasă. Am alertat poliția, am lipit afișe cu poza ei peste tot și am așteptat cu sufletul la gură orice veste. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni fără niciun semn de la ea.

Anii au trecut și durerea pierderii ei nu s-a diminuat niciodată. Am continuat să trăim cu speranța că într-o zi va apărea la ușa noastră cu un zâmbet pe buze și ne va spune că totul a fost doar un vis urât.

Într-o dimineață rece de toamnă, am auzit un ciocănit la ușă. Când am deschis, am găsit un coșuleț cu un bebeluș în el și un bilet scris de mână: „Vă rog să aveți grijă de el. E nepotul vostru.” Am recunoscut imediat scrisul Andreei și am simțit cum inima îmi sare din piept.

„Paul!” am strigat panicată. El a venit în fugă și când a văzut copilul, a rămas fără cuvinte. „Ce facem acum?” m-a întrebat el cu o voce tremurândă.

Am luat copilul în brațe și l-am privit cu lacrimi în ochi. Era o parte din Andreea, o parte din noi. Dar unde era ea? De ce ne-a lăsat copilul fără nicio explicație?

Am început să ne ocupăm de micuț ca și cum ar fi fost al nostru. L-am numit Alexandru și fiecare zâmbet al lui ne aducea aminte de Andreea când era mică. Dar întrebările nu ne dădeau pace: unde greșisem ca părinți? De ce plecase Andreea fără să ne spună nimic?

Într-o seară, după ce Alexandru adormise, Paul mi-a spus: „Poate că nu am fost suficient de atenți la nevoile ei. Poate că presiunea pe care am pus-o asupra ei a fost prea mare.” Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. „Am vrut doar ce era mai bun pentru ea,” i-am răspuns cu vocea sugrumată.

Timpul a trecut și Alexandru a crescut sub ochii noștri iubitori. Dar dorul de Andreea nu dispăruse niciodată. În fiecare zi speram că va apărea la ușa noastră și ne va explica totul.

Într-o zi, când Alexandru avea deja cinci ani, am primit o scrisoare anonimă. Era de la Andreea. Ne spunea că ne iubește și că îi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Ne explica că plecase pentru că simțea că nu se mai regăsește în viața pe care o trăia și că avea nevoie de timp pentru a se regăsi.

„Voi reveni într-o zi,” scria ea la finalul scrisorii. „Dar până atunci, vă rog să aveți grijă de Alexandru ca și cum ar fi fost al vostru.” Am plâns împreună cu Paul citind acele rânduri.

Acum, când mă uit la Alexandru jucându-se în curte, mă întreb: oare vom reuși vreodată să o aducem pe Andreea înapoi acasă? Sau poate că adevărata lecție este să învățăm să iubim fără condiții și să acceptăm că uneori copiii noștri au nevoie să-și găsească propriul drum? Cum putem fi părinți mai buni pentru Alexandru decât am fost pentru Andreea?