Planul de pensionare al tânărului șef se destramă
„Nu mai pot continua așa, Mihai. E timpul să te gândești la pensionare.” Cuvintele mele au plutit în aerul încărcat al biroului nostru micuț, iar Mihai, adjunctul meu de încredere, m-a privit cu o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată. Era un amestec de surpriză și durere, ca și cum i-aș fi smuls brusc un colț din viața lui.
„Andrei, nu mă așteptam la asta,” a spus el cu o voce tremurândă. „Am crezut că suntem o echipă.”
Am simțit un nod în gât. Mihai fusese alături de mine încă de când am preluat conducerea departamentului. Îmi fusese mentor și prieten, dar presiunile venite de sus erau tot mai mari. Compania avea nevoie de sânge proaspăt, iar eu trebuia să iau decizii dificile.
„Știu că e greu de acceptat,” am continuat eu, încercând să-mi păstrez calmul. „Dar gândește-te la toate lucrurile pe care le-ai putea face acum. Ai putea să călătorești, să petreci mai mult timp cu familia…”
Mihai m-a întrerupt brusc. „Familia mea? Andrei, familia mea e aici. Am petrecut mai mult timp în acest birou decât acasă. Ce vrei să fac? Să mă retrag și să mă uit cum altcineva îmi ia locul?”
Am tăcut. În adâncul sufletului meu, știam că avea dreptate. Dar nu era doar despre el sau despre mine. Era despre viitorul companiei și despre presiunea constantă de a performa.
În zilele ce au urmat, atmosfera din birou a devenit insuportabilă. Mihai era distant și tăcut, iar ceilalți colegi simțeau tensiunea dintre noi. Încercam să-mi fac treaba cât mai bine, dar gândurile mele erau mereu la acea discuție.
Într-o seară, după ce toți plecaseră acasă, Mihai a venit la mine. „Andrei, trebuie să vorbim.”
Am ridicat privirea de la hârtiile împrăștiate pe birou. „Despre ce?”
„Despre adevăr,” a spus el cu o determinare neașteptată. „Știu că nu tu ai luat decizia asta. Știu că ești presat de conducere.”
Am oftat adânc. „Da, ai dreptate. Dar asta nu schimbă faptul că trebuie să găsim o soluție.”
Mihai s-a așezat pe scaunul din fața mea și mi-a povestit despre planurile lui de viitor. Despre cum visase mereu să deschidă o mică afacere de familie împreună cu soția lui. Despre cum ar fi vrut să-și petreacă mai mult timp cu nepoții lui.
„Poate că ai dreptate,” a spus el într-un final. „Poate că e timpul să fac o schimbare.”
Am simțit cum o greutate imensă mi se ridică de pe umeri. Dar bucuria mea a fost de scurtă durată.
La câteva zile după aceea, Mihai a suferit un atac de cord în timp ce era acasă. Am fost devastat când am aflat vestea. M-am simțit vinovat, ca și cum presiunea pe care o pusesem asupra lui ar fi contribuit la asta.
La înmormântare, am stat alături de familia lui Mihai și am realizat cât de mult însemna el pentru toți cei din jurul său. Am văzut lacrimile soției sale și am simțit mâna tremurândă a fiicei sale când mi-a mulțumit pentru tot ce am făcut pentru tatăl ei.
Dar adevărul era că nu făcusem destul. Nu-i oferisem respectul și recunoașterea pe care le merita.
Întors la birou, am decis să fac o schimbare radicală. Am propus un program de mentorat pentru angajații mai tineri, inspirat de ceea ce Mihai făcuse pentru mine. Am vrut ca moștenirea lui să continue și ca nimeni altcineva să nu treacă prin ceea ce trecuse el.
Acum mă întreb: oare am făcut tot ce puteam pentru Mihai? Sau am fost doar un alt pion într-un joc mult prea mare pentru mine? Cum putem găsi echilibrul între ambiție și loialitate fără a sacrifica ceea ce contează cu adevărat?