Între două lumi: Povestea unei relații imposibile cu bunica soțului meu

„Nu ești niciodată suficient de bună pentru el!” a strigat bunica lui Andrei, aruncându-mi o privire tăioasă peste masa de duminică. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept și ar fi aruncat-o pe podea. Era a nu știu câta oară când mă simțeam judecată și neînțeleasă de această femeie care părea să aibă un loc special în inima soțului meu.

Andrei și cu mine ne-am cunoscut în facultate, la Cluj, și am știut din prima clipă că el este alesul. Ne-am căsătorit după trei ani de relație, iar familia lui m-a primit cu brațele deschise. Toată lumea, mai puțin bunica lui, doamna Maria, care părea să aibă o problemă personală cu mine. De fiecare dată când ne întâlneam, simțeam cum tensiunea crește între noi ca un zid invizibil.

„De ce nu poți să fii mai ca Andreea?” m-a întrebat ea într-o zi, referindu-se la fosta iubită a lui Andrei. „Ea știa cum să se poarte cu familia.” Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji de furie și umilință. Cum putea să mă compare cu cineva din trecutul lui Andrei? Nu era corect.

Am încercat să discut cu Andrei despre asta, dar el părea să nu înțeleagă gravitatea situației. „E doar felul ei de a fi,” îmi spunea el de fiecare dată când îi aduceam în discuție comportamentul bunicii. „Nu o lua personal.” Dar cum să nu o iau personal când fiecare întâlnire se transforma într-un atac la persoană?

Într-o seară, după o altă cină tensionată la casa bunicii, am izbucnit în lacrimi în fața lui Andrei. „Nu mai pot continua așa,” i-am spus printre sughițuri. „Simt că nu sunt binevenită în propria mea familie.” Andrei m-a luat în brațe și mi-a promis că va vorbi cu bunica lui.

A doua zi, Andrei a avut o discuție serioasă cu doamna Maria. Când s-a întors acasă, mi-a spus că bunica lui a promis să fie mai atentă la cuvintele ei. Dar promisiunile ei nu au durat mult. La următoarea întâlnire de familie, am fost din nou ținta criticilor ei.

„De ce nu ai copii încă?” m-a întrebat ea direct, fără nicio urmă de delicatețe. „La vârsta ta, eu aveam deja trei.” M-am simțit micșorată și rușinată. Nu era treaba ei să știe despre luptele noastre cu infertilitatea, un subiect dureros pe care îl țineam doar între mine și Andrei.

Am decis că trebuie să iau atitudine. Într-o zi, am invitat-o pe doamna Maria la o cafea, doar noi două. Am vrut să-i explic cum mă simt și să încerc să găsesc o cale de mijloc. Dar conversația nu a decurs cum speram.

„Nu te plac pentru că nu ești potrivită pentru Andrei,” mi-a spus ea fără menajamente. „El merită pe cineva care să-i ofere tot ce are nevoie.” Am plecat de acolo cu inima frântă și cu sentimentul că niciodată nu voi putea câștiga aprobarea ei.

În timp ce mă întorceam acasă, m-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac și la toate eforturile mele de a fi acceptată. M-am întrebat dacă merită să continui să lupt pentru o relație care părea sortită eșecului.

Când am ajuns acasă, Andrei m-a întâmpinat cu un zâmbet cald și m-a întrebat cum a decurs întâlnirea. I-am povestit totul și i-am spus că nu mai pot continua așa. El m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus că mă susține indiferent de decizia mea.

„Poate că unele relații nu sunt menite să fie,” mi-a spus el încet. „Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la fericirea noastră.”

Acum, mă întreb dacă este posibil să trăiesc în pace cu această tensiune constantă sau dacă trebuie să găsesc o altă cale de a-mi proteja liniștea sufletească. Este oare corect să renunț la încercările mele de a construi o relație cu bunica lui Andrei sau ar trebui să continui să sper că lucrurile se vor schimba? Ce ați face voi în locul meu?