„Soacra mea mă tratează ca pe o menajeră”: Mereu spune că sunt norocoasă că am o casă de curățat

Conviețuirea cu soacra mea, Elena, a fost o provocare continuă, una care pare să devină mai complicată pe măsură ce trec anii. La 58 de ani, te-ai aștepta la maturitate și un simț al respectului pentru limite, dar Elena se comportă adesea mai mult ca un copil decât cei doi copii ai mei.

Soțul meu, Ion, este singurul fiu al Elenei, și legătura lor este indiscutabilă. El o susține în toate modurile, motivat de o dragoste profundă care îl orbește față de tendințele ei manipulative. Am știut întotdeauna despre relația lor strânsă, dar nu am înțeles cu adevărat dinamica la joc până când nu ne-am mutat în casa familiei pentru a economisi bani pentru familia noastră în creștere.

Elena are o modalitate de a-și face prezența simțită, și nu într-un mod confortabil. De la momentul în care ies din dormitor dimineața până când sting lumina noaptea, ochii ei mă urmăresc, criticând fiecare acțiune. „Ești norocoasă că ai o casă atât de mare de curățat,” spune adesea, un compliment cu două tăișuri care subliniază viziunea ei asupra mea mai mult ca o servitoare decât ca o noră.

În ciuda eforturilor mele de a o implica pozitiv în viața noastră, Elena rămâne distantă față de mine, dar excesiv de dependentă de Ion. Ea îi cere ajutorul chiar și pentru cele mai mici sarcini, sarcini pe care le-ar putea face singură. Acest lucru nu ar fi o problemă dacă nu ar interfera cu timpul nostru în familie. Ion, fiind întotdeauna fiul devotat, se grăbește să-i vină în ajutor, lăsându-mă să mă ocup singură de copiii noștri, Aria și Matei, și de toate treburile gospodărești.

Situația a atins un punct culminant săptămâna trecută. Plănuiam petrecerea de ziua de naștere a lui Matei, care împlinea 5 ani, o sarcină care necesita atenția atât a lui Ion, cât și a mea. Cu toate acestea, Elena a decis că trebuie să-și redecoreze camera chiar atunci și a insistat ca Ion să o ajute să aleagă noi perdele și culori de vopsea. Frustrată, l-am confruntat pe Ion, exprimând cât de copleșită mă simțeam, jonglând cu copiii, planificarea petrecerii și întreținerea zilnică a casei fără sprijinul lui.

Răspunsul lui a fost descurajator. „E mama mea, Ioana. Nu va fi aici pentru totdeauna,” a spus el, minimalizându-mi sentimentele ca și cum ar fi fost neînsemnate. Conversația s-a încheiat acolo, cu Ion plecând să o ajute pe Elena, lăsându-mă în lacrimi, simțindu-mă singură și neapreciată.

Petrecerea a avut loc conform planului, dar bucuria ocaziei a fost umbrită de ruptura crescândă în căsnicia noastră. Invitații au comentat cât de bine a fost organizat totul, fără să vadă lacrimile pe care le ștergeam în tăcere când nimeni nu se uita.

Acum, când facem planuri să întâmpinăm un al treilea copil în familia noastră, mă întreb despre sustenabilitatea aranjamentului nostru de locuit. Gândul de a gestiona încă un bebeluș în această atmosferă încărcată emoțional mă umple de teamă în loc de bucurie.

Îl iubesc pe Ion, dar pe măsură ce trece fiecare zi, comportamentul intruziv al Elenei împinge și mai mult între noi. Mă întreb dacă căsnicia noastră poate rezista la această tensiune sau dacă în cele din urmă voi fi forțată să aleg între fericirea mea și loialitatea soțului meu față de mama lui.

Privind-o pe Elena, cu sfidarea ei copilăroasă, îmi dau seama că unele lucruri s-ar putea să nu se schimbe niciodată. Și poate că nici situația noastră.