Singurătatea unei mame: Povestea Emiliei și a copiilor ei, Sofia și Mihai

„Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă ocup de toate astea singură!” strigă Sofia, cu ochii plini de lacrimi, în timp ce își aruncă geanta pe canapea. Era o seară de toamnă târzie, iar vântul rece pătrundea prin crăpăturile ferestrelor vechi ale apartamentului Emiliei. Eu stăteam pe fotoliu, cu mâinile tremurând ușor, încercând să îmi adun gândurile.

„Sofia, te rog, încearcă să înțelegi…” am început eu, dar ea m-a întrerupt brusc.

„Nu, mamă! Mihai nu face nimic! Eu sunt cea care vine aici în fiecare zi după muncă, eu sunt cea care îți face cumpărăturile și îți gătește! Nu mai pot!”

Mihai, fratele ei mai mic, era plecat din oraș de câțiva ani. Se stabilise la București cu familia lui și părea că uitase complet de mine. De fiecare dată când îi ceream ajutorul, găsea o scuză: „Am prea mult de lucru”, „Copiii sunt bolnavi”, „Nu pot să vin acum”.

Sofia avea dreptate. Ea era cea care îmi era alături zi de zi. Dar nu voiam să o împovărez mai mult decât era deja.

„Poate ar trebui să vorbim cu Mihai”, am spus eu încet, încercând să nu o supăr și mai tare.

„Am vorbit deja! Și știi ce mi-a spus? Că nu poate să te ia la el pentru că apartamentul e prea mic și că soția lui nu ar fi de acord!”

Am simțit cum inima mi se strânge de durere. Cum ajunsesem aici? După ani întregi în care am muncit din greu pentru a le oferi tot ce aveau nevoie, acum eram doar o povară.

Sofia s-a ridicat brusc și a început să își adune lucrurile. „Trebuie să plec. Mâine am o zi lungă la muncă.”

Am privit-o cum pleacă, fără să mai spun nimic. Ușa s-a închis cu un zgomot surd și am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului.

În acea noapte, am stat trează ore întregi, gândindu-mă la viața mea. La sacrificiile pe care le-am făcut pentru copiii mei. La momentele în care am renunțat la visele mele pentru a le oferi lor un viitor mai bun.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat. Era Mihai.

„Mamă, am vorbit cu Sofia aseară. Îmi pare rău că nu am fost mai prezent. Dar nu știu cum să facem… Nu avem loc pentru tine aici.”

„Mihai, nu e vorba doar de loc. E vorba de familie. De a fi alături unul de celălalt când avem nevoie.”

„Știu, mamă. Dar e complicat…”

Am închis telefonul cu un sentiment de goliciune în suflet. M-am ridicat cu greu din pat și m-am uitat pe fereastră la frunzele care cădeau din copaci. Erau atât de multe lucruri pe care nu le puteam controla.

În zilele următoare, am încercat să îmi găsesc un rost. Am început să merg la un centru de zi pentru vârstnici din cartier. Acolo am întâlnit oameni care treceau prin situații similare și am găsit un fel de alinare în poveștile lor.

Dar dorul de copii mei nu dispărea. Într-o seară, după ce m-am întors acasă de la centru, am găsit un plic pe masă. Era de la Sofia.

„Mamă,

Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Știu că nu e ușor pentru tine și nici pentru noi. Dar vreau să știi că te iubesc și că voi fi mereu aici pentru tine.

Cu drag,
Sofia”

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Poate că nu era totul pierdut.

Dar întrebarea rămânea: cum ajungem să ne pierdem unii pe alții chiar atunci când avem cea mai mare nevoie? Poate că răspunsul stă în noi toți și în alegerile pe care le facem zilnic.