Uitata de Proprii Mei: Ultimatumul unei Mame

„Nu mai pot continua așa, Andreea!” am strigat eu, cu vocea tremurândă de furie și disperare. Stăteam în mijlocul bucătăriei, cu mâinile tremurând de la efortul de a spăla vasele care păreau să nu se mai termine niciodată. Andreea, fiica mea cea mare, stătea în pragul ușii, cu telefonul în mână, privindu-mă cu o expresie de neîncredere.

„Mamă, nu e nevoie să faci o dramă din asta. Știi că suntem ocupați cu viețile noastre,” a răspuns ea, ridicând din umeri.

„O dramă? Andreea, am 65 de ani și mă simt mai singură ca niciodată. Voi toți sunteți prea ocupați să vă trăiți viețile, iar eu… eu sunt aici, uitată,” am spus, simțind cum lacrimile îmi inundau ochii.

Am crescut patru copii singură după ce soțul meu, Mihai, a murit într-un accident de muncă acum douăzeci de ani. Am muncit din greu să le ofer tot ce aveau nevoie. Am renunțat la visele mele pentru a le vedea pe ale lor împlinite. Dar acum, când am nevoie de ei, nu sunt nicăieri.

„Mamă, te rog, nu începe iar,” a intervenit Radu, fiul meu cel mic, intrând în bucătărie cu o privire plictisită. „Știi că avem joburi și familii. Nu putem fi aici tot timpul.”

„Nu cer să fiți aici tot timpul! Cer doar puțin ajutor. Casa asta e prea mare pentru mine acum. Dacă nu mă ajutați, voi vinde tot și mă voi muta într-un azil,” am spus hotărâtă.

Andreea și Radu s-au privit unul pe altul șocați. „Nu poți face asta! E casa noastră de familie!” a exclamat Andreea.

„Ba pot și o voi face dacă nu se schimbă nimic,” am răspuns eu cu fermitate.

Zilele au trecut și tensiunea din familie a crescut. Am început să primesc telefoane de la ceilalți doi copii ai mei, Elena și Alexandru, care încercau să mă convingă să renunț la planul meu.

„Mamă, te rog, gândește-te bine. Nu vrem să pierdem casa asta,” mi-a spus Elena într-o seară.

„Atunci veniți și ajutați-mă! Nu mai pot face totul singură,” i-am răspuns eu.

Într-o duminică dimineață, toți copiii mei s-au adunat în sufragerie pentru a discuta despre situație. Era prima dată în mulți ani când eram toți împreună în aceeași cameră.

„Mamă, ne pare rău că te-am făcut să te simți așa,” a început Alexandru. „Am fost egoiști și nu ne-am dat seama cât de mult ai nevoie de noi.”

„Nu e vorba doar despre mine. E vorba despre noi toți ca familie. Am nevoie să simt că nu sunt singură pe lume,” le-am spus eu cu vocea plină de emoție.

După multe discuții și lacrimi vărsate, am ajuns la un acord. Copiii mei au promis că vor veni mai des să mă ajute și să petrecem timp împreună ca familie.

În acea seară, stând pe veranda casei mele vechi, am simțit pentru prima dată după mult timp un sentiment de liniște. Dar mă întrebam: oare cât va dura această schimbare? Vor reuși copiii mei să-și țină promisiunile sau voi fi nevoită să iau decizia dureroasă de a vinde casa?

Poate că uneori trebuie să ne pierdem pentru a ne regăsi unii pe alții. Dar oare câte sacrificii trebuie să facem pentru a nu ne uita unii pe alții?