Întoarcerea lui Andrei: O poveste despre pierdere și regăsire

„Andrei, te rog să ai grijă de Mihai și să nu vă abateți de la drum!” i-am spus cu o voce tremurândă, în timp ce îi priveam cum se îndepărtează pe aleea din fața casei. Era o zi obișnuită de sâmbătă, iar eu aveam nevoie de câteva lucruri de la magazinul din colț. Andrei, la cei 12 ani ai săi, era deja obișnuit să facă mici comisioane pentru mine. Mihai, în schimb, la doar 6 ani, era plin de energie și curiozitate, mereu dornic să-și urmeze fratele mai mare.

„Nu-ți face griji, mamă! Ne întoarcem repede!” mi-a răspuns Andrei cu un zâmbet încrezător. Îi priveam cum se îndepărtează, simțind o ușoară neliniște, dar am alungat repede gândurile negre. Erau doar câteva străzi până la magazin și Andrei era un băiat responsabil.

Timpul trecea și mă ocupam de treburile casnice când am realizat că băieții mei nu se întorseseră încă. Am verificat ceasul: trecuseră deja 45 de minute. Inima a început să-mi bată mai repede. Am ieșit pe verandă și am privit în lungul străzii, dar nici urmă de ei.

Am început să mă plimb prin casă, încercând să-mi alung gândurile negre. Poate că s-au oprit să se joace cu alți copii sau poate că magazinul era mai aglomerat decât de obicei. Dar pe măsură ce minutele treceau, neliniștea mea creștea.

Când am auzit soneria ușii, am alergat să deschid. Era Andrei, singur, cu fața palidă și ochii mari de spaimă.

„Unde e Mihai?” am întrebat cu vocea tremurândă.

„Mamă… nu știu… eram împreună și apoi… apoi nu l-am mai văzut…” a spus Andrei printre lacrimi.

Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Cum putea să dispară Mihai? Am luat telefonul și am sunat imediat la poliție, încercând să-mi păstrez calmul.

În următoarele ore, casa noastră s-a umplut de polițiști și vecini care încercau să ne ajute. Întrebările curgeau una după alta: „Unde l-ai văzut ultima dată?”, „Ce purta?”, „A vorbit cu cineva străin?”. Andrei era copleșit de vinovăție și nu putea să-și amintească detalii clare.

Zilele care au urmat au fost un coșmar nesfârșit. Poliția a început căutările, iar eu am lipit afișe cu poza lui Mihai peste tot prin oraș. Fiecare apel telefonic îmi dădea speranța că poate cineva l-a văzut, dar de fiecare dată era o altă dezamăgire.

Într-o seară, după ce Andrei a adormit epuizat de lacrimi și vinovăție, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Simțeam că lumea mea se prăbușește și că nu voi mai fi niciodată întreagă fără Mihai.

„De ce? De ce ni se întâmplă asta nouă?” mă întrebam în tăcere.

Într-o dimineață, la aproape două săptămâni după dispariția lui Mihai, am primit un telefon care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Era un bărbat care susținea că l-a văzut pe Mihai într-un parc dintr-un oraș vecin. Inima mi-a sărit din piept de emoție și speranță.

Am plecat imediat spre acel oraș, rugându-mă ca informația să fie adevărată. Când am ajuns în parc, l-am văzut pe Mihai stând pe o bancă, cu ochii pierduți și murdar pe față. Am alergat spre el și l-am strâns în brațe cu toată puterea mea.

„Mihai! Oh, dragul meu Mihai!” am strigat printre lacrimi.

El m-a privit confuz la început, dar apoi a început să plângă și el. „Mamă… mi-a fost frică… nu știam cum să mă întorc…”

L-am dus acasă, iar Andrei l-a îmbrățișat atât de tare încât părea că nu vrea să-i mai dea drumul niciodată. În acea noapte, i-am ținut pe amândoi lângă mine în pat și am adormit pentru prima dată după mult timp cu inima împăcată.

Dar chiar și acum, când mă gândesc la acele zile cumplite, mă întreb: cum putem proteja ceea ce iubim cel mai mult într-o lume atât de imprevizibilă? Cum putem găsi puterea să mergem mai departe când totul pare pierdut?