Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că iar discutăm despre asta, Viorel! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa mică din bucătăria apartamentului meu. Era târziu, ceasul trecuse de miezul nopții, dar niciunul dintre noi nu putea dormi.

Viorel m-a privit cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — Maria, te rog, nu vreau să te simți presată. Dar mama… e singură, știi bine. Nu pot s-o las.

Am oftat adânc. În mintea mea, se derulau scene din trecut: divorțul de Ion, scandalurile, trădarea lui cu colega de la serviciu, anii în care am crescut-o singură pe Ana, fiica noastră. Acum, la 50 de ani, când credeam că am găsit liniștea lângă Viorel, viața îmi punea din nou o alegere imposibilă în față.

Viorel era tot ce nu fusese Ion: răbdător, atent, muncitor. Ne-am cunoscut la o petrecere de pensionare a unei colege comune. Am râs mult atunci, iar el mi-a spus că îi place curajul meu. După un an de relație, a venit cu propunerea: „Maria, vrei să fii soția mea?”

M-am blocat. Nu pentru că nu-l iubeam. Ci pentru că știam ce urma: mutatul la el acasă, unde locuia și mama lui, doamna Elisabeta. O femeie trecută de 70 de ani, cu o fire aspră și obiceiuri vechi. Odată, când am stat la ei peste weekend, mi-a spus direct:

— Femeia trebuie să știe să se supună bărbatului și să aibă grijă de casă. Asta e menirea ei.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu? Să mă întorc la rolul de gospodină tăcută? După tot ce am îndurat?

Viorel a încercat să mă liniștească:

— O să fie bine, Maria. Mama e dificilă uneori, dar se va obișnui cu tine. Și Ana e mare acum, are viața ei. Poate ne gândim și la o nuntă mică…

Dar eu nu puteam uita privirea tăioasă a Elisabetei și felul în care îmi analiza fiecare gest.

Într-o seară, Ana m-a sunat:

— Mamă, tu chiar vrei să faci pasul ăsta? Să locuiești cu soacra? Nu meriți să fii fericită fără compromisuri?

Mi-au dat lacrimile. Ana avea dreptate. Dar Viorel era singurul om care mă făcea să mă simt din nou femeie, nu doar mamă sau gospodină.

Într-o duminică am mers la cimitir, la mormântul părinților mei. M-am așezat pe banca rece și am început să vorbesc cu tata în gând:

„Tată, tu ai fi zis să nu mă las călcată în picioare. Dar dacă pierd ultima mea șansă la dragoste?”

Seara aceea a fost urmată de o discuție aprinsă cu Viorel:

— Maria, eu nu pot s-o las pe mama singură! E bolnavă, are nevoie de mine! Dacă mă iubești cu adevărat…

— Dacă mă iubești tu cu adevărat, ai încerca să găsim o soluție împreună! am izbucnit eu. Poate găsim o garsonieră pentru ea aproape de noi! Sau poate stăm separat până găsim altceva!

Viorel a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu pot s-o dau afară din casa ei…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am început să evit subiectul zile întregi. Mergeam la serviciu ca pe pilot automat. Colegele mă întrebau dacă sunt bine.

— E doar oboseala… mințeam eu.

Într-o zi, Elisabeta m-a sunat direct:

— Maria, vreau să vorbim ca femeile mature ce suntem. Dacă te măriți cu Viorel și vii aici, casa asta rămâne a mea. Eu stabilesc regulile. Nu accept lene sau lipsă de respect.

Am simțit că mi se taie respirația.

— Doamnă Elisabeta, eu nu sunt nici leneșă, nici lipsită de respect… Dar am muncit toată viața pentru puțină liniște.

— Liniștea se câștigă prin sacrificiu! mi-a tăiat-o ea scurt.

Am închis telefonul tremurând.

În acea noapte am visat că eram din nou tânără și liberă. Când m-am trezit, am știut că trebuie să iau o decizie.

L-am chemat pe Viorel la mine.

— Viorel, te iubesc. Dar nu pot trăi sub același acoperiș cu mama ta. Nu după tot ce am trecut. Dacă vrei să fim împreună, trebuie să găsim alt drum.

Viorel a lăcrimat pentru prima dată în fața mea.

— Maria… nu știu dacă pot…

L-am îmbrățișat strâns. Știam că poate îl pierd pentru totdeauna.

Au trecut luni de atunci. Viorel vine uneori la mine, dar între noi s-a așezat o distanță rece ca iarna din sufletul meu.

Merg des la plimbare prin parc și mă întreb: oare e greșit să vreau mai mult? Să nu accept orice compromis doar pentru a nu fi singură?

Poate că dragostea adevărată cere sacrificii… dar cât de mult din tine poți sacrifica fără să te pierzi cu totul?