O căsătorie din obligație: Cum am învățat să iubesc cu adevărat

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să fii atât de iresponsabilă? vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, în timp ce mama plângea în șoaptă, strângându-și batista la piept. Aveam doar 22 de ani și lumea mea se prăbușise într-o singură după-amiază de aprilie, când testul de sarcină a arătat două linii roz.

— Nu știu… nu știu ce să fac, am șoptit, cu ochii în pământ. Mă simțeam mică, vinovată și complet pierdută. Nu eram nici măcar sigură că-l cunoșteam cu adevărat pe Vlad, băiatul cu care împărțisem o noapte de nebunie la reuniunea de la facultate. Nu era iubitul meu. Era doar un coleg simpatic, cu ochi verzi și zâmbet ironic.

Părinții mei au decis pentru mine: „Trebuie să te măriți. Nu putem suporta rușinea asta!”

Nici ai lui Vlad nu au reacționat mai bine. Mama lui, doamna Stanciu, a venit la noi cu un aer de superioritate și a spus răspicat: „Copilul trebuie să aibă un tată. Nu se poate altfel.”

Așa am ajuns, două luni mai târziu, într-o rochie albă împrumutată de la verișoara mea și cu un buchet de flori ofilit, să spun „da” unui bărbat pe care abia îl cunoșteam. Vlad părea la fel de pierdut ca mine. La starea civilă, mi-a șoptit: „Nu știu dacă facem bine, dar… hai să încercăm să nu ne urâm.”

Primele luni au fost un coșmar. Ne-am mutat într-o garsonieră mică din Militari, cu mobila veche primită de la părinți și cu certuri zilnice pe teme banale: cine spală vasele, cine merge la cumpărături, cine plimbă gunoiul. Vlad lucra la o firmă de IT și venea târziu acasă; eu eram studentă la Litere și încercam să-mi termin licența cu burta la gură.

Într-o seară, după o ceartă urâtă despre bani — mereu era vorba despre bani — am izbucnit în plâns:

— Nu mai pot! Nu vreau să trăiesc așa! Nu te iubesc, Vlad! Nu te-am iubit niciodată!

El s-a uitat la mine lung, apoi a oftat:

— Nici eu nu te iubesc. Dar nu putem da timpul înapoi. Poate… poate ne obișnuim unul cu altul.

Apoi s-a ridicat și a plecat la o plimbare lungă prin cartier. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cu mâna pe burtica ce începea să se rotunjească.

Când s-a născut Maria, totul s-a schimbat. Am simțit pentru prima dată că nu mai contează ce cred ceilalți sau cât de grea e viața. Când am ținut-o în brațe, atât de mică și fragilă, am știut că trebuie să lupt pentru ea.

Vlad a venit la spital cu un buchet mare de lalele galbene și mi-a spus stângaci:

— E frumoasă… ca tine.

Am zâmbit pentru prima dată sincer după multe luni. În nopțile lungi când Maria plângea și nu dormeam deloc, Vlad mă ajuta fără să-i cer. Îi cânta încet la ureche cântece vechi din copilărie și îi schimba scutecele fără să se plângă.

Încet-încet, am început să ne cunoaștem cu adevărat. Seara, după ce adormea Maria, stăteam pe canapea și vorbeam despre orice: despre copilărie, despre visele noastre ratate, despre fricile care ne bântuiau. Vlad mi-a povestit cum tatăl lui l-a părăsit când era mic și cum mereu s-a temut că nu va fi un tată bun.

— Mi-e frică să nu greșesc cu Maria… Să nu devin ca el.

L-am luat de mână și i-am spus:

— Și mie mi-e frică. Dar suntem aici împreună. Poate asta contează cel mai mult.

Au trecut doi ani. Am terminat facultatea, am găsit un job part-time la o editură micuță și am început să simt că viața mea are sens. Vlad a primit o promovare și a început să vină acasă mai devreme. Într-o seară ploioasă de toamnă, când Maria dormea între noi în pat, Vlad m-a privit lung și mi-a spus:

— Irina… cred că te iubesc.

Am râs printre lacrimi și i-am răspuns:

— Și eu cred că te iubesc… dar nu știu când s-a întâmplat asta.

Nu a fost o poveste de dragoste ca-n filme. A fost o poveste despre compromisuri, despre răni vechi și despre vindecare. Despre cum doi oameni speriați au învățat să se sprijine unul pe altul și să crească împreună.

Uneori mă întreb dacă aș fi ales altfel dacă aș fi avut curajul să-mi înfrunt părinții sau dacă societatea nu ar fi pus atâta presiune pe noi. Dar apoi mă uit la Maria cum râde în brațele lui Vlad și știu că toate greutățile au meritat.

Oare câți dintre noi trăim vieți dictate de frică sau rușine? Și câți avem curajul să găsim iubirea acolo unde nu ne-am fi așteptat niciodată?