Casa cu Două Intrări și O Singură Iesire: Povestea Mea cu Socrii

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc așa, să mă simt ca o chiriașă în propria casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile.
Ilie, socrul meu, stătea la masa din bucătăria lui — bucătăria „lor”, cum îi spunea mereu — și mă privea cu ochii lui reci, de parcă eram o străină care îi invadase teritoriul.
— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Casa asta am construit-o eu, cu două intrări, ca să aibă fiecare locul lui. Dar văd că nici așa nu e bine!

Așa începe fiecare zi de aproape un an. Mă trezesc înaintea tuturor, încerc să nu fac zgomot când pun ibricul pe foc, să nu-l deranjez pe Ilie. Îmi amintesc cum era înainte, când Gabriela era încă aici. Ea știa să stingă orice scânteie, să transforme orice ceartă într-o glumă. Îmi spunea mereu: „Lasă-l pe Ilie, așa e el, dar are un suflet bun.”

Dar Gabriela s-a dus. Și odată cu ea, s-a dus și liniștea din casa asta mare, cu două intrări și o singură ieșire: fuga.

M-am căsătorit cu Vlad acum șapte ani. Mama m-a avertizat: „Nu te băga să stai cu socrii! Oricât de bine ar părea la început, tot se va găsi ceva care să vă despartă.” Dar eu eram încăpățânată. Vlad era tot ce-mi dorisem: calm, muncitor, iubitor. Casa socrilor părea o binecuvântare — spațioasă, cu grădină mare, la marginea orașului. Ilie a construit-o cu două intrări separate: una pentru el și Gabriela, una pentru noi. „Să nu ne călcăm pe bătături”, spunea el râzând.

La început chiar a fost bine. Gabriela mă lua la piață, mă învăța rețete vechi de familie, iar Ilie își vedea de treburile lui prin curte. Seara ne adunam toți la masă și povesteam. Dar după ce Gabriela s-a îmbolnăvit și s-a stins, parcă s-a rupt ceva în toți.

Ilie a devenit ursuz și suspicios. Orice făceam era greșit: dacă udam florile prea devreme dimineața, îl deranjam; dacă nu le udam, eram leneșă. Dacă găteam ceva și miroseam toată casa, bombănea că „nu mai e ca pe vremea Gabrielei”. Vlad încerca să medieze, dar era prins între noi ca într-un clește.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă despre cine are voie să folosească garajul (deși erau două locuri!), Vlad a venit la mine în grădină.
— Nu mai pot nici eu, Simona… Tata nu vrea să înțeleagă că avem nevoie de intimitate. Dar nici nu pot să-l las singur.
— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? am întrebat cu voce joasă.
Vlad a tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice vorbă urâtă.

Într-o seară de vară, când copiii dormeau deja (avem doi băieți mici), am auzit iar pași grei pe holul comun. Ilie a intrat fără să bată.
— Simona, ai lăsat lumina aprinsă la scară! Nu suntem la hotel aici!
Mi-am mușcat buza ca să nu răspund urât. Am stins lumina și m-am retras în camera noastră. M-am uitat la Vlad:
— Cât mai rezistăm așa?
El a dat din umeri.

A doua zi am sunat-o pe mama.
— Ți-am spus eu… Dar știu că nu e ușor. Poate ar trebui să vă mutați…
— Și unde? Cu ce bani?
Mama a oftat. Știa că nu avem resurse pentru o chirie sau un credit nou.

Tensiunile au crescut când băiatul cel mare a spart din greșeală o vază veche din sufrageria socrului. Ilie a țipat la el:
— Nu te-a învățat nimeni să fii atent? Pe vremea mea copiii nu făceau prostii din astea!
Am simțit cum mi se strânge inima. Mi-am luat copilul în brațe și am ieșit afară plângând.

Seara aceea a fost cea mai grea. Vlad s-a certat cu Ilie până târziu în noapte. Am auzit uși trântite și vorbe grele:
— Dacă nu vă convine, plecați! Casa asta e a mea!
— Și noi suntem familia ta! De ce nu poți să ne accepți?
— Familia mea era Gabriela…

Atunci am înțeles: Ilie nu ne vedea ca pe familia lui adevărată. Pentru el, tot ce conta fusese Gabriela. Noi eram doar niște musafiri tolerați.

Am început să evit cât puteam spațiile comune. Îmi făceam cumpărăturile rapid, găteam doar pentru noi și încercam să nu-i dau motive de supărare. Dar copiii simțeau tensiunea și deveneau tot mai agitați.

Într-o duminică dimineață, când toată lumea dormea încă, am ieșit în grădină și m-am prăbușit pe banca de sub nucul bătrân. M-am gândit la toate avertismentele mamei mele și la promisiunile făcute lui Vlad: că vom fi o familie unită, că vom reuși împreună orice ar fi.

Dar realitatea era alta: casa cu două intrări nu ne-a adus libertate sau liniște; ne-a separat mai tare ca niciodată.

Acum stau aici și mă întreb: oare cât trebuie să sacrifici pentru familie? Merită să lupți pentru o liniște care poate nu va veni niciodată? Sau ar trebui să am curajul să plec și să-mi construiesc propria viață, chiar dacă asta înseamnă să o iau de la zero?

Voi ce ați face în locul meu? Cât de mult ar trebui să rabzi pentru familie?