Sub masca bunăvoinței: Povestea unei mame între adevăr și compromis

— Ana, să nu uiți să-i mulțumești mamei mele pentru cadou, mi-a spus Mihai, soțul meu, cu voce joasă, în timp ce despachetam cutia mică, împachetată stângaci în hârtie de ziar.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Lili, fetița noastră de șapte ani, aștepta cu ochii mari și plini de speranță. Era ziua ei și, ca de obicei, Natalia, soacra mea, venise cu un aer de martiră și cu un cadou care părea mai degrabă o obligație decât un gest de iubire. Am desfăcut hârtia încet, încercând să nu las să se vadă dezamăgirea care mă cuprindea deja. În cutie era o păpușă veche, cu părul încâlcit și rochia pătată. Lili a zâmbit politicos, dar ochii ei s-au umbrit.

— Mulțumesc, bunico! a spus ea încet, strângând păpușa la piept.

Natalia a oftat teatral.

— Atât am putut și eu, dragii mei. Timpurile sunt grele…

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Știam prea bine că Natalia nu ducea lipsă de nimic. Avea două apartamente închiriate în București, o pensie frumușică și economii la bancă. Dar mereu juca rolul sărmanei, iar pentru Lili nu găsea niciodată nimic potrivit. În schimb, nu ezita să se laude la prietenele ei cu „nepoțica minunată”, pe care însă o vedea doar la ocazii.

După ce a plecat, Mihai a încercat să mă liniștească.

— Nu te mai consuma, Ana. Așa e mama, nu se va schimba niciodată.

— Dar nu vezi că Lili suferă? Nu e vorba de valoarea cadoului, ci de lipsa de afecțiune! Mereu ne tratează ca pe niște străini.

Mihai a ridicat din umeri și s-a retras în biroul lui. Asta făcea mereu când discuțiile deveneau incomode. M-am dus la Lili în cameră. O găsisem privind păpușa pe care o primise.

— Mami, de ce bunica nu mă place?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Nu e vina ta, iubita mea. Uneori oamenii nu știu să arate dragostea.

Dar adevărul era că nici eu nu știam cum să gestionez situația. Îmi era teamă să-i spun Nataliei ce simt cu adevărat. Îmi era teamă că Mihai va lua partea mamei lui și că vom ajunge la ceartă. Dar nu mai puteam suporta să văd cum Lili suferea din cauza indiferenței bunicii.

Într-o seară, după ce Lili adormise, am decis să-i scriu Nataliei un mesaj. Am șters și rescris de zeci de ori până când am găsit curajul să apăs „trimite”.

„Natalia, aș vrea să vorbim deschis despre relația ta cu Lili. Simt că nu îi acorzi atenția pe care o merită și asta o rănește. Nu e vorba despre cadouri scumpe, ci despre gesturi mici care contează pentru ea.”

Răspunsul a venit abia a doua zi:

„Ana, nu cred că e cazul să-mi dai lecții despre cum să fiu bunică. Fiecare face ce poate.”

M-am simțit umilită și furioasă. I-am arătat mesajul lui Mihai.

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu mama?

— Vreau doar să-ți pese! Să vezi că Lili are nevoie de bunica ei!

Mihai a tăcut din nou. Zilele au trecut greu. Natalia nu ne-a mai sunat deloc. Lili întreba tot mai des de ce bunica nu vine pe la noi.

Într-o duminică ploioasă, am decis să mergem la Natalia fără să anunțăm. Am găsit-o acasă, aranjată ca pentru vizită, cu masa plină de prăjituri scumpe și cafea proaspătă.

— Vai, ce surpriză! a spus ea fals zâmbitoare.

Lili s-a apropiat timid.

— Bunico, vrei să te joci cu mine?

Natalia a ezitat o clipă, apoi s-a ridicat greoi.

— Nu prea mă simt bine azi, draga mea…

Am simțit cum mă sufoc de indignare.

— Natalia, trebuie să vorbim! am izbucnit eu. Nu mai pot suporta indiferența ta față de Lili! Nu e corect față de ea!

Natalia s-a uitat la mine ca la o nebună.

— Cum îndrăznești? Eu am făcut tot ce am putut pentru familia asta!

— Atunci arată-i! Nu cu bani sau cadouri scumpe, ci cu timp și atenție!

Mihai încerca să ne calmeze pe amândouă.

— Ajunge! Nu vreau scandal!

Dar eu nu mai puteam da înapoi.

— Dacă nu poți fi prezentă în viața lui Lili decât ca o povară sau ca un rol pe care îl joci pentru alții, atunci mai bine lipsa ta decât prezența asta toxică!

Am plecat plângând din casa Nataliei. În drum spre casă, Lili m-a întrebat:

— Mami, e vina mea?

Am strâns-o tare la piept.

— Nu, iubita mea! Niciodată!

Au trecut luni de atunci. Natalia nu ne-a mai căutat. Mihai s-a închis tot mai mult în el însuși. Eu am început să merg la terapie cu Lili. Încercăm să vindecăm rănile pe care indiferența le-a lăsat în sufletele noastre.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am spus adevărul sau dacă ar fi trebuit să tac pentru liniștea familiei. Dar oare cât valorează liniștea când e construită pe minciună și compromis?

Poate că uneori trebuie să alegem între a păstra aparențele și a ne apăra copiii de răni nevindecate. Voi ce ați fi făcut în locul meu?