Între Datorie și Libertate: Povestea Plecării Mele din Sat

— Tu chiar ai de gând să ne lași singure aici, Ilinca? Sora mea, Roxana, stătea în pragul ușii, cu mâinile în șold și privirea tăioasă. Era seară târziu, iar mama tocmai terminase de muls vaca. În bucătărie mirosea a lapte proaspăt și a supă de pui, dar între noi plutea un aer greu, ca înaintea furtunii.

Nu știam ce să-i răspund. Mă uitam la valiza mică, veche, pe care o pregătisem pe furiș. În ea încăpeau câteva haine, un caiet cu poezii și o fotografie cu noi trei, zâmbind la sărbătoarea satului. Mi se părea că tot ce am trăit până atunci încăpea în acea valiză, dar sufletul meu era prea mare pentru satul nostru.

— Nu plec ca să vă pedepsesc, Roxana. Nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Vreau să văd altceva, să încerc altceva…

Roxana a oftat adânc și a dat din cap a neîncredere. — Și mama? Crezi că ea poate singură? Cine o ajută la animale? Cine cară gălețile de apă? Eu am serviciu la brutărie, nu pot fi mereu acasă!

Mama nu spunea nimic. Stătea pe scaunul mic de lângă sobă, cu mâinile crăpate odihnindu-se în poală. Ochii ei erau obosiți, dar blânzi. Știam că mă iubește, dar știam și că nu mă va opri. Poate pentru că și ea visase cândva să plece.

Am crescut fără tată. A murit când eram mică, într-un accident cu tractorul. Mama nu s-a recăsătorit niciodată. S-a încăpățânat să ne crească singură, să țină gospodăria pe linia de plutire. Sora mea a rămas mereu aproape de ea, ca o umbră loială. Eu însă am simțit mereu că locul meu nu e acolo.

În fiecare dimineață mă trezeam înainte de răsărit, dădeam mâncare la găini, curățam cotețul porcilor, apoi mergeam la școală cu autobuzul prăfuit care venea din două în două zile. Când am terminat liceul, toți din sat se așteptau să rămân acasă, să ajut la gospodărie sau să mă mărit cu vreun băiat din sat. Dar eu visam la oraș: la facultate, la biblioteci mari, la cafenele unde poți citi fără să te întrebe nimeni dacă ai dat apă la vaci.

În noaptea aceea, după ce Roxana s-a retras trântind ușa camerei ei, m-am așezat lângă mama.

— Mamă… dacă rămân aici, simt că mă pierd pe mine. Nu vreau să te rănesc.

Ea mi-a luat mâna între palmele ei aspre.

— Ilinca, tu ești făcută pentru altceva. Eu știu asta. Dar Roxana nu poate înțelege… Ea s-a obișnuit cu viața asta. Tu nu ești ca ea.

Am plâns amândouă în tăcere. A doua zi dimineață am plecat cu primul autobuz spre oraș. Roxana nici nu s-a uitat la mine când am ieșit pe poartă.

La Cluj totul era altfel: agitație, oameni grăbiți, claxoane și tramvaie care păreau că nu dorm niciodată. Am stat la o prietenă din liceu până am găsit o cameră într-un cămin studențesc. Am început facultatea de Litere și mi-am luat un job part-time la o librărie. Primele luni au fost grele: banii erau puțini, dorul de casă mă rodea noaptea ca un șoarece flămând.

Roxana nu mi-a vorbit aproape un an. Îi scriam mesaje scurte: „Sunteți bine? Cum e mama?” Răspundea sec: „Suntem bine.” Sau deloc.

Mama mă suna rar, ca să nu o supere pe Roxana. Îmi povestea despre animale, despre vecini, despre vreme. Niciodată despre cât îi e de greu fără mine.

Într-o zi de toamnă târzie am primit un telefon de la Roxana:

— S-a îmbolnăvit mama. Are febră mare și tușește urât. Nu vrea să meargă la doctor. Poate vii tu să o convingi…

Am lăsat totul baltă și am luat primul tren spre casă. Pe drum mi-am imaginat tot felul de scenarii negre: dacă mama moare? Dacă n-o mai văd niciodată?

Când am ajuns acasă, mama era palidă și slăbită, dar zâmbea când m-a văzut.

— Ai venit… Știam eu că vii.

Am stat trei zile lângă ea, i-am făcut ceaiuri și i-am citit dintr-o carte veche de poezii. Roxana era mereu rece cu mine:

— Acum vii? Când e bolnavă? Unde ai fost când ne-am chinuit singure?

Nu aveam răspunsuri bune pentru ea. Știam doar că nu puteam trăi viața pe care o voia ea pentru mine.

Mama s-a făcut bine încet-încet. Când am plecat din nou spre oraș, Roxana mi-a spus:

— Să nu te mai întorci dacă tot nu-ți pasă!

Am plâns în tren ca un copil mic. Dar când am ajuns înapoi la Cluj și am intrat în librărie, printre rafturile pline de cărți și oameni necunoscuți care zâmbeau fără să știe povestea mea, am simțit din nou libertatea aceea dulce-amară.

Anii au trecut. Mama a îmbătrânit și mai tare; Roxana s-a măritat cu un băiat din sat și a rămas aproape de casă. Eu am terminat facultatea și am început să scriu articole pentru o revistă literară. M-am întors acasă doar la sărbători sau când mama era bolnavă.

Uneori mă întreb dacă am fost egoistă sau doar curajoasă. Dacă fuga mea a fost o trădare sau o salvare. Poate că adevărul e undeva la mijloc.

Ce înseamnă să fii loial familiei? Să rămâi lângă cei dragi orice ar fi sau să-ți urmezi visurile chiar dacă îi rănești? Voi ce ați fi făcut în locul meu?