Rafturile Frigiderului și Zidurile din Sufletul Nostru

— Nu pot să cred! Ai ajuns să-mi numeri și rafturile din frigider? vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună ca un clopot spart în bucătăria noastră îngustă. Mâinile îi tremurau pe borcanul cu murături, iar ochii îi ardeau de indignare.

— Nu e vorba de numărat, încerc doar să facem ordine, am spus eu încet, simțind cum obrajii mi se înroșesc. — Sunt doar patru rafturi și suntem cinci oameni. Mereu se amestecă mâncarea, nu mai știu ce e al cui…

— Pe vremea mea, nu împărțeam nimic! Fiecare știa ce are și nu se atingea nimeni de lucrurile altuia! a izbucnit ea, trântind ușa frigiderului.

M-am retras în camera noastră, unde soțul meu, Radu, încerca să adoarmă fetița. — Ce s-a mai întâmplat? m-a întrebat el obosit.

— Nimic nou. Doar că iar am încercat să discutăm despre frigider. Și iar s-a lăsat cu scandal.

Radu a oftat. — Nu știu cât mai rezistăm așa…

Adevărul e că nici eu nu știam. De patru ani locuiam cu mama lui Radu și cu mama mea, Maria, într-un apartament cu trei camere din Drumul Taberei. După ce ne-am căsătorit, am rămas fără bani pentru avans la o locuință nouă. Salariul lui Radu ca inginer nu acoperea decât strictul necesar, iar eu, bibliotecară la un liceu din cartier, abia dacă aduceam acasă ceva în plus. Când a venit pe lume Ilinca, fetița noastră, spațiul s-a micșorat și mai mult.

Dar nu spațiul era problema cea mare. Ci orgoliile. Fiecare avea obiceiurile ei: mama mea ținea la curățenie obsesivă, soacra la rețetele ei tradiționale și la ideea că „gospodina casei” trebuie să fie ea. Eu mă simțeam prinsă la mijloc între două lumi care nu se puteau împăca.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat să discut cu mama mea.

— Mamă, nu mai pot. Parcă trăim pe un câmp de luptă. Orice gest banal se transformă într-o dramă.

— Știu, draga mea. Dar trebuie să ai răbdare. Viorica n-a împărțit niciodată nimic cu nimeni. Nici în facultate nu suporta să stea cu alte fete în cameră. E felul ei de a controla totul.

— Dar noi nu suntem studente! Suntem o familie!

Mama a zâmbit trist. — Uneori familia doare mai tare decât străinii…

A doua zi dimineață, am găsit pe masa din bucătărie un bilet scris cu pixul: „Nu-mi mai muta borcanele! Dacă vrei ordine, fă-ți raftul tău!”

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Mă întrebam dacă nu cumva greșisem undeva. Poate că eram prea insistentă, poate că trebuia să las lucrurile să curgă de la sine.

Când Radu a venit acasă, i-am arătat biletul. — Nu mai suport! De ce nu poți să vorbești tu cu ea?

— Am încercat de atâtea ori… Dar știi cum e mama. Dacă îi spui ceva, se supără și nu-ți mai vorbește o săptămână.

În acea seară, la cină, atmosfera era tăioasă ca lama unui cuțit. Ilinca plângea pentru că voia iaurtul ei preferat, dar nu-l găseam nicăieri.

— L-am pus eu sus, să nu-l ia nimeni din greșeală! a spus Viorica triumfătoare.

— Dar e copilul meu! De ce trebuie să cer voie pentru orice?

— Pentru că aici fiecare are locul lui! a replicat ea.

Mama mea a încercat să intervină: — Haideți să nu ne certăm pentru un iaurt…

— Nu e vorba de iaurt! E vorba că nu mă simt acasă în casa mea! am izbucnit eu.

Toată lumea a tăcut. Radu s-a ridicat și a ieșit pe balcon. Ilinca s-a lipit de mine speriată.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate visele pe care le aveam când eram studentă: o casă mică doar pentru noi trei, liniște, libertate. Acum eram captivă într-un apartament plin de reguli absurde și resentimente mocnite.

A doua zi am decis să fac ceva diferit. Am cumpărat etichete colorate și le-am lipit pe fiecare raft: „Viorica”, „Maria”, „Radu & Ana”, „Ilinca”. Am lăsat un bilet: „Poate așa ne va fi mai ușor tuturor.”

Seara, când am ajuns acasă, am găsit etichetele dezlipite și aruncate la gunoi.

— Nu suntem la grădiniță! a spus Viorica rece.

Am simțit că cedez. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin cartier. M-am gândit la divorț, la plecare, la orice ar fi putut rupe acest cerc vicios.

Când m-am întors acasă, Radu mă aștepta pe hol.

— Ana… hai să încercăm altfel. Poate nu trebuie să împărțim rafturile. Poate trebuie să împărțim povara asta între noi doi.

L-am privit lung. — Și dacă nu reușim? Dacă ne pierdem unul pe altul?

— Atunci măcar știm că am încercat totul.

În acea seară am stat amândoi lângă Ilinca și am privit-o cum doarme liniștită. Pentru ea trebuia să găsim o cale.

Nu știu dacă există soluții perfecte când trăiești cu două generații sub același acoperiș. Poate că rafturile frigiderului sunt doar un pretext pentru toate frustrările nespuse. Dar mă întreb: câte familii din România trăiesc așa? Câți dintre noi își găsesc liniștea într-un spațiu prea mic pentru visele tuturor?