Între două lumi: Povestea unei iubiri sufocate de umbra mamei-soacre

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu ochii plini de lacrimi, în timp ce mama lui își sorbea ceaiul la masa din bucătărie, ca și cum ar fi fost stăpâna casei.

Radu s-a uitat la mine, apoi la mama lui, și a tăcut. Tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă. M-am simțit din nou invizibilă, ca o umbră care nu contează. De trei ani locuiam în apartamentul mamei lui Radu, la etajul patru al unui bloc vechi din Drumul Taberei. Când ne-am căsătorit, mi-a promis că va fi doar temporar, până strângem bani pentru ceva al nostru. Dar timpul trecea, iar promisiunile rămâneau doar vorbe.

— Ana, nu e momentul să discutăm asta acum, a spus el încet, evitându-mi privirea.

— Când e momentul, Radu? Când o să avem și noi intimitatea noastră? Când o să pot să gătesc fără să-mi spună mama ta că pun prea multă sare? Când o să pot să mă uit la televizor fără să schimbe ea canalul?

Mama lui a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— Of, Ana, mereu faci atâta caz din nimic! Eu doar încerc să vă ajut. Dacă nu-ți convine, poți oricând să pleci!

Cuvintele ei au tăiat ca un cuțit. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. M-am uitat la luminile orașului și am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când aveam discuția asta. De fiecare dată, Radu găsea scuze: salariile mici, ratele la bancă, „ce-o să zică mama dacă plecăm?”

În primele luni după nuntă, am încercat să mă adaptez. Am gătit după rețetele ei, am spălat vasele imediat ce terminam de mâncat, am făcut curat în fiecare sâmbătă dimineața. Dar nimic nu era suficient. Dacă uitam să cumpăr pâine, primeam priviri tăioase. Dacă veneam târziu de la serviciu, eram acuzată că nu-mi pasă de familie.

— Ana, mama are dreptate uneori… E greu să locuim toți trei într-un apartament mic. Dar n-avem altă soluție acum, mi-a spus Radu într-o seară, când am încercat iar să discutăm despre mutare.

— Nu vezi că nu e vorba doar de spațiu? E vorba de respect! De faptul că nu suntem o familie adevărată cât timp ea decide totul!

El a ridicat din umeri și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu gândurile mele și cu sentimentul că mă lupt cu morile de vânt.

Într-o zi de duminică, când mama lui era plecată la piață, am încercat din nou să-l fac pe Radu să înțeleagă cât de mult mă doare situația asta.

— Radu, te rog… Nu mai pot. Vreau să avem casa noastră. Vreau să simt că suntem o echipă.

A oftat și s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți.

— Ana, tu nu înțelegi… Mama n-are pe nimeni altcineva. Tata a murit acum zece ani. Dacă plecăm, o las singură.

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu merit să fiu fericită?

A tăcut din nou. Am simțit cum între noi se ridică un zid tot mai gros.

Au urmat luni de zile în care am trăit ca niște străini sub același acoperiș. Mama lui devenea tot mai autoritară, iar eu tot mai retrasă. Prietenele mele mă întrebau de ce accept situația asta. Uneori nici eu nu știam răspunsul.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu soacra mea — care mi-a spus că „nu sunt bună de nimic” — am făcut bagajul și am plecat la sora mea, Ioana. Ea m-a primit cu brațele deschise.

— Ana, tu nu vezi că Radu nu te va alege niciodată pe tine? Mereu va fi băiatul mamei…

Am plâns toată noaptea. A doua zi dimineață, Radu m-a sunat.

— Ana… Unde ești? Mama e supărată rău… Te rog, întoarce-te acasă.

— Acasă? Care acasă? Unde eu sunt mereu pe locul doi?

A tăcut din nou. Atunci am înțeles că nu va avea niciodată curajul să se desprindă de ea.

Au trecut două săptămâni până când a venit după mine. Nu a venit singur — a venit cu mama lui.

— Ana, hai acasă! Nu mai face atâta dramă! Toate femeile trec prin asta la început! a spus ea pe un ton superior.

Am privit-o lung și mi-am dat seama că nu mai vreau viața aceea pentru mine. I-am spus lui Radu că dacă vrea să fim împreună, trebuie să alegem noi pentru noi — nu pentru mama lui.

Nu a spus nimic. A plecat cu capul plecat după ea.

Au trecut luni de atunci. Am divorțat. A fost greu — foarte greu — dar am început să mă regăsesc. Am învățat că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există respect și curajul de a lupta pentru fericirea ta.

Mă uit acum în urmă și mă întreb: câte femei mai trăiesc astăzi în umbra unei soacre autoritare și a unui soț lipsit de voință? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?