Între datorie și iubire: Povestea unei familii încercate de greutăți

— Camelia, iar ai trimis bani părinților tăi fără să mă întrebi? vocea lui Radu răsună tăios în bucătărie, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din amestecat zahărul, simțind cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când discutam despre asta, dar de data asta tonul lui era mai rece ca niciodată.

— Radu, mama are nevoie de medicamente, tata nu mai poate lucra… Ce voiai să fac? am răspuns încet, evitând privirea lui. Știam că nu e doar despre bani. Era despre noi, despre promisiunile făcute la început, când ne-am jurat că vom fi o echipă.

El a oftat adânc și a dat cu palma în masă, făcând cana să tresară. — Și noi avem rate, Camelia! Avem copil la școală, avem facturi! Nu poți să iei decizii singură la nesfârșit!

Am simțit cum mă sufoc între două lumi. Pe de o parte, părinții mei dintr-un sat uitat de lume din Botoșani, care au muncit o viață întreagă pe brânci ca să mă țină la facultate. Pe de altă parte, familia mea de acum: Radu și fiica noastră, Ilinca, care are nevoie de rechizite și haine noi pentru școală. Mă simțeam prinsă într-o menghină.

În acea zi, după ce Radu a plecat trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. Am sunat-o pe mama.

— Mamă, ești bine? am întrebat cu voce joasă.

— Da, mamă, suntem bine… dar știi tu cum e, bătrânețea nu vine singură. Să nu te cerți cu Radu din cauza noastră, te rog…

Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun că deja ne certasem? Că fiecare leu trimis acasă era un pas înapoi în relația mea cu soțul?

Seara, când Ilinca s-a culcat, am încercat să vorbesc cu Radu. Stătea pe canapea, cu ochii în telefon.

— Putem vorbi?

A ridicat privirea, obosit.

— Camelia, eu nu zic să nu-i ajuți. Dar nu mai pot duce singur tot greul casei. Tu ai salariul tău, dar dacă tot îl trimiți acasă… ce facem noi?

— Nu tot salariul… doar cât pot. Ei n-au pe nimeni altcineva. Dacă nu-i ajut eu…

— Dar noi? Cine ne ajută pe noi? a întrebat el, aproape șoptit.

M-a durut întrebarea lui. Pentru că avea dreptate. În ultimii ani, tot ce am făcut a fost să împart: bani, timp, suflet. Niciodată nu era destul pentru toți.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând.

— Mami, la școală au râs de mine că am pantofi rupți…

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am luat-o în brațe și i-am promis că îi voi lua pantofi noi. Dar știam că banii pentru pantofi îi trimisesem deja mamei pentru facturile la gaze.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilul meu și la părinții mei. La Radu care se închidea tot mai mult în el. La mine, prinsă între două lumi care se sfâșiau una pe alta.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Mirela, m-a văzut abătută.

— Ce ai pățit?

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a privit cu blândețe.

— Știi, Camelia… și eu am trecut prin asta. La un moment dat trebuie să pui limite. Nu poți salva pe toată lumea dacă te pierzi pe tine.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara am decis să vorbesc din nou cu Radu.

— Hai să facem un buget împreună. Să stabilim cât putem trimite acasă fără să ne afectăm pe noi. Să fie clar pentru toți.

Radu a oftat și mi-a luat mâna.

— Asta voiam să aud de la tine de mult timp…

Am făcut împreună un plan: o sumă fixă lunar pentru părinți, restul pentru casă și copil. Le-am explicat părinților mei situația și au înțeles, chiar dacă i-a durut.

Au urmat luni grele, cu multe renunțări și discuții. Dar încet-încet am început să ne regăsim ca familie. Ilinca a primit pantofi noi și zâmbetul ei mi-a luminat sufletul.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut destul pentru ai mei? Oare sacrificiul meu a fost prea mare sau prea mic? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe responsabilitatea față de copil?

Poate nu există răspunsuri simple… Dar voi cum ați proceda? Cum găsiți echilibrul între trecut și prezent?