Oaspeți neașteptați: Când bunătatea soțului meu m-a luat prin surprindere

— Radu, cine sunt oamenii ăștia? am întrebat cu vocea tremurândă, privind spre holul nostru luminat slab, unde două siluete ude până la piele își scuturau umbrelele. Era trecut de ora zece seara, iar ploaia bătea cu putere în geamuri. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată musafiri la ora asta, cu atât mai puțin necunoscuți.

Radu s-a uitat la mine cu o privire vinovată, dar și hotărâtă. — Elena, te rog… hai să vorbim în bucătărie. Ei sunt doar niște oameni care au nevoie de ajutor.

M-am simțit trădată. În mintea mea, toate grijile și suspiciunile s-au adunat ca norii negri de afară. De câteva săptămâni, Radu venea târziu acasă, mereu obosit, mereu cu scuze. Am crezut că mă minte, că poate are pe altcineva sau că ascunde ceva grav. Dar niciodată nu m-aș fi gândit la asta: să aducă doi străini în casa noastră fără să-mi spună nimic.

— Nu pot să cred! Ai adus oameni necunoscuți aici? Știi că avem copil mic! Ce se întâmplă cu tine? am izbucnit, simțind cum îmi ard obrajii.

Radu a oftat adânc. — Elena, nu sunt periculoși. Sunt doar niște oameni fără adăpost pe care i-am întâlnit în drum spre casă. Ploua torențial și nu aveau unde să meargă. Am crezut că… am crezut că putem face un bine.

M-am uitat la cei doi: o femeie trecută de patruzeci de ani, cu ochii roșii de plâns, și un băiat de vreo șaisprezece ani, slab și speriat. Mi s-a strâns inima, dar furia nu mă lăsa să văd dincolo de frica mea.

— Și dacă pățim ceva? Dacă ne fură? Dacă… dacă ne fac rău?

Radu a venit lângă mine și mi-a luat mâinile în ale lui. — Elena, știu că ți-e teamă. Și mie mi-ar fi fost dacă nu i-aș fi cunoscut deja. I-am văzut de câteva ori în parcarea supermarketului. Am vorbit cu ei. Sunt din Bacău, au venit la București să caute de muncă și au rămas fără nimic. Azi i-au dat afară din adăpostul temporar. Nu puteam să-i las pe stradă pe vremea asta.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu știam dacă plâng de furie, de rușine sau de neputință. M-am dus în dormitor și am trântit ușa după mine. L-am auzit pe Radu cum le spune celor doi să se așeze la masă și le încălzește supă.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate certurile noastre din ultima vreme, la cât de mult ne-am îndepărtat unul de altul fără să ne dăm seama. M-am întrebat când am încetat să mai avem încredere unul în celălalt.

Dimineața, când am ieșit din cameră, am găsit-o pe femeie spălând vasele în bucătărie. Băiatul stătea la masă și își făcea temele pe o foaie mototolită.

— Bună dimineața, doamnă Elena, mi-a spus femeia cu o voce stinsă. Vreau să vă mulțumesc… Nu știu ce ne-am fi făcut fără dumneavoastră.

Am simțit un nod în gât. — Nu trebuie să-mi mulțumiți mie… Eu nici măcar nu am știut că veniți.

Radu a intrat atunci în bucătărie și m-a privit cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — Elena, știu că te-am pus într-o situație dificilă. Dar nu puteam să-i las afară. Te rog să mă ierți că nu ți-am spus dinainte.

Am tăcut câteva clipe, apoi am izbucnit: — Nu e vorba doar despre ei! E vorba că nu mai vorbim unul cu altul! Că nu mai știu ce gândești sau ce simți! Că mă simt singură în casa asta!

Radu a venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns. — Știu… Și eu m-am simțit singur. Am crezut că dacă fac ceva bun pentru alții o să mă simt mai bine… dar am uitat să am grijă de tine.

Am plâns amândoi acolo, în bucătărie, cu străinii privind stingheri la noi. Apoi am început să vorbim: despre fricile noastre, despre oboseala care ne-a copleșit după nașterea lui Vlad, despre lipsa timpului pentru noi doi.

În zilele următoare, femeia și băiatul au rămas la noi până când Radu le-a găsit un loc la un centru social. Ne-au ajutat prin casă, iar băiatul s-a jucat cu Vlad ca și cum ar fi fost fratele lui mai mare.

Am început să văd altfel lucrurile: nu ca pe o trădare sau o minciună, ci ca pe o dovadă a faptului că Radu încă are inima mare pentru ceilalți — chiar dacă uneori uităm să avem grijă unul de celălalt.

Când au plecat, femeia m-a îmbrățișat și mi-a spus: — Să nu vă certați niciodată pentru oameni ca noi… Bunătatea e rară.

Acum, când mă uit la Radu cum îl leagănă pe Vlad înainte de culcare, mă întreb: oare câți dintre noi uităm să vorbim deschis cu cei dragi? Oare cât de mult ne-ar schimba viața dacă am avea curajul să fim sinceri chiar și atunci când ne e teamă?