Testamentul mamei-soacre: Când dreptatea doare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! vocea lui Vlad a spart liniștea grea din sufrageria încărcată de mirosul de cafea și prăjituri cu nucă. Eram toți acolo: Vlad, eu, Radu cu soția lui, copiii alergând printre picioarele noastre, iar soacra mea, Elena, stătea dreaptă ca un judecător în capul mesei. Pe masă, două plicuri groase și un carnețel cu coperți roșii.

— Vlad, nu e momentul să ridici tonul, a spus Elena cu voce joasă, dar fermă. Am luat decizia asta după multă gândire. Nu e nimic de discutat.

M-am uitat la Vlad. Își strângea pumnii pe sub masă. Îl știam: când era rănit, nu plângea, nu țipa. Se închidea în el ca într-o carapace. Am simțit un val de furie și neputință. Cum putea să-i facă una ca asta? Vlad a fost mereu cel care a avut grijă de ea după ce tata-socru a murit. El venea să-i ducă lemne la țară, el îi repara robinetul când curgea. Radu? Radu venea doar la mesele de Crăciun și Paște, cu cadouri scumpe și vorbe dulci.

Elena a deschis primul plic și a început să citească:

— Apartamentul din centru îi revine lui Radu. Căsuța de la Breaza îi revine lui Vlad. Restul bunurilor se împart între nepoți.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la Vlad, care nu scotea niciun sunet. Radu zâmbea larg, încercând să pară modest:

— Mamă, nu trebuia… Dar dacă tu crezi că așa e bine…

Soția lui Radu, Irina, mi-a aruncat o privire scurtă și rece. Știa că nu e corect. Știa că Vlad merita mai mult. Dar nu a zis nimic.

După ce toți au plecat, am rămas singuri cu Elena. Vlad s-a ridicat brusc:

— De ce? Atât vreau să știu: de ce?

Elena a oftat adânc:

— Pentru că Radu are nevoie mai mare. Are trei copii mici, chirie mare… Tu ai serviciu stabil, ai casa ta cu Ana…

— Dar nu despre bani e vorba! E despre dreptate! Eu am fost aici mereu! Tu nici măcar nu m-ai întrebat ce simt!

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. Nu era vorba doar despre apartament sau casă. Era despre recunoaștere, despre iubire împărțită inegal între frați.

În acea noapte, Vlad n-a dormit deloc. S-a plimbat prin casă ca un leu în cușcă. Dimineața l-am găsit pe balcon, privind în gol.

— Ana, tu ce ai face în locul meu? m-a întrebat încet.

— Nu știu… Dar știu că nu meriți să fii tratat așa.

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Sper că nu sunteți supărați pe noi… Nu e vina noastră.” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Era vina lor? Era vina Elenei? Sau vina unui sistem vechi în care părinții cred că pot decide cine merită mai mult?

Zilele au trecut greu. Vlad s-a retras tot mai mult în el. Nu mai vorbea cu mama lui decât strictul necesar. Eu încercam să-l încurajez, dar simțeam că orice spun e inutil.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, Vlad a izbucnit:

— Ana, eu nu mai pot să merg la mama acasă. Mă doare prea tare. Parcă nu mai sunt fiul ei.

Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras ușor:

— Nu vreau să mă vezi slab.

— Nu ești slab! Ești rănit și ai dreptate să fii așa!

A doua zi am primit invitație la aniversarea Elenei. Vlad a refuzat să meargă. Am mers singură cu copiii. Elena m-a tras deoparte:

— Ana, știu că Vlad e supărat pe mine… Dar eu am făcut ce am crezut că e mai bine pentru toți.

— Poate ar fi trebuit să-l întrebați și pe el ce simte…

A dat din umeri și a oftat:

— Poate ai dreptate… Dar uneori părinții trebuie să ia decizii grele.

Am plecat acasă cu un gust amar. În mașină, copiii au adormit pe bancheta din spate. M-am uitat la ei și m-am întrebat: oare eu voi putea vreodată să fiu dreaptă cu ei? Sau voi repeta greșelile Elenei?

Au trecut luni de atunci. Relația dintre Vlad și Elena s-a răcit definitiv. Radu s-a mutat în apartament și ne invită la fiecare sărbătoare, dar Vlad refuză mereu.

Uneori mă întreb dacă o moștenire poate rupe o familie sau doar scoate la iveală fisurile care existau deja.

Poate că dreptatea nu e niciodată simplă într-o familie. Sau poate că fiecare are propria lui dreptate…

Voi ce ați fi făcut în locul nostru? Cum împaci iubirea de mamă cu dreptatea între frați?