Casa care ne-a despărțit: Povestea unui dar otrăvit

— Nu mai pot, Grigore! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul ăsta că nu suntem acasă la noi, ci la ai mei!
Vocea Elianei răsuna în sufrageria cu pereți albi, încă mirosind a vopsea proaspătă. Era a treia oară în săptămâna asta când izbucnea. Eu stăteam pe canapea, cu mâinile încleștate pe genunchi, încercând să-mi găsesc cuvintele.
— Dar ce vrei să fac? Să le spun părinților tăi că nu mai vrem casa? Să plecăm în chirie?
Eliana s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar hotărâți.
— Nu știu, Grigore. Dar nu mai suport să vină mama aici de fiecare dată când vrea ea, să mute lucrurile prin bucătărie sau să-mi spună cum să fac curat. Parcă nici nu mai suntem noi doi, ci noi și ei.

Când am primit casa asta ca dar de nuntă, toată lumea ne-a invidiat. O vilă frumoasă la marginea Bucureștiului, cu grădină și pomi fructiferi, mobilată modern și cu toate utilitățile. Părinții Elianei au muncit o viață în străinătate ca să o construiască. Ne-au dat-o cu dragoste, spunând că vor ca noi să avem un început fără griji. Dar nimeni nu ne-a spus cât de greu e să primești ceva atât de mare fără să simți că ai o datorie pe care nu o poți plăti niciodată.

Primele luni au fost ca un vis. Ne trezeam dimineața cu soarele intrând prin ferestrele mari, beam cafeaua pe terasă și făceam planuri pentru viitor. Dar încet-încet, visul s-a transformat într-o capcană. Mama Elianei venea aproape zilnic „să vadă dacă e totul în regulă”. Tata ei verifica mereu centrala sau gazul, de parcă eram niște copii care nu știau să aibă grijă de o casă.

— Grigore, ai văzut că iar a venit mama și a mutat farfuriile?
— Da, am văzut… dar ce vrei să fac? Să mă cert cu ea?

Nu voiam scandaluri. Îi respectam pe părinții Elianei — oameni buni, dar obișnuiți să controleze totul. Eu veneam dintr-o familie modestă din Pitești, unde fiecare avea spațiul lui și nu se băga nimeni peste altul. Aici simțeam că nu am niciun cuvânt de spus.

Într-o seară, după ce părinții Elianei au plecat iar fără să bată la ușă, am izbucnit:
— Eliana, nu mai pot! Parcă nici nu mai e casa noastră! Parcă suntem chiriași aici!
Ea s-a uitat la mine lung și mi-a zis încet:
— Și eu simt la fel… Dar dacă le spunem ceva, se supără. Știi cum e mama…

Așa au început certurile între noi. Fiecare discuție despre casă se termina cu reproșuri. Eu îi spuneam că nu are curaj să le pună limite părinților ei. Ea îmi reproșa că nu sunt recunoscător pentru tot ce au făcut pentru noi.

Într-o duminică dimineață, când încercam să dormim mai mult după o săptămână grea la serviciu, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Mama Elianei intrase fără să anunțe.
— Am venit să vă aduc plăcintă! Ce faceți, copii?
Eliana s-a ridicat din pat și a ieșit val-vârtej din cameră.
— Mamă, te rog frumos… Nu mai intra fără să ne anunți!
— Vai, dar ce-am făcut? E casa voastră! Voi sunteți copiii mei!

După ce a plecat, Eliana a izbucnit în plâns.
— Nu mai pot! Parcă nici nu mai sunt eu… Parcă trăiesc viața mamei mele!
Am luat-o în brațe și am simțit cât de mult ne-a schimbat casa asta. Nu mai eram noi doi împotriva lumii, ci noi doi împotriva unei presiuni invizibile care ne apăsa pe umeri.

Am încercat să vorbim cu părinții ei. Le-am explicat că avem nevoie de intimitate, că vrem să simțim că e casa noastră. S-au supărat. Mama Elianei a plâns și a zis că suntem nerecunoscători. Tata ei a tăcut și nu ne-a mai vorbit două săptămâni.

În tot timpul ăsta, prietenii noștri ne invidiau în continuare pentru casă. Nimeni nu știa cât de greu e să trăiești cu sentimentul că orice decizie trebuie aprobată tacit de altcineva. Când am vrut să schimbăm culoarea pereților din dormitor, mama Elianei a făcut o criză:
— Cum să vopsiți? Așa am visat eu camera asta pentru voi!

Am început să evităm serile acasă. Ieșeam cât puteam de mult — la film, la prieteni, oriunde numai să nu stăm între pereții care ne aminteau mereu că nu suntem liberi.

Într-o seară ploioasă de toamnă, după încă o ceartă legată de părinții ei, Eliana mi-a spus:
— Grigore… poate ar trebui să vindem casa asta și să ne luăm ceva al nostru, oricât de mic ar fi.
Am simțit un nod în gât. M-am gândit la toate sacrificiile părinților ei, la cât de mult au muncit pentru noi. Dar m-am gândit și la noi doi — la iubirea noastră care se stingea încet.

— Poate ai dreptate… Poate libertatea noastră valorează mai mult decât orice vilă.

Nu am luat încă o decizie. Suntem blocați între recunoștință și dorința de a fi liberi. Între dragostea pentru familie și dragostea pentru noi doi.

Mă întreb uneori: oare câte cupluri trăiesc drama asta tăcută? Oare câți dintre noi au primit daruri care s-au transformat în poveri? Ce ați face voi dacă ați fi în locul nostru?