După 60 de ani: Zece renunțări și umbrele regretului
— Nu mai are rost, Ileana. Nu mai are rost să mă încăpățânez.
Vocea mea răsună stins în bucătăria mică, cu miros de cafea veche și perdele îngălbenite de soare. Ileana, soția mea de peste patruzeci de ani, mă privește peste ochelari, cu acea expresie care amestecă blândețea cu exasperarea.
— Ce nu mai are rost, Mihai? Să trăiești? Să te bucuri?
Tac. În mâini răsucesc o fotografie veche cu noi doi și copiii la mare, pe plaja din Vama Veche. Erau alte vremuri. Eram alt om.
Am împlinit 60 de ani acum două luni. O aniversare fără tort, fără copii, fără nepoți. Doar eu și Ileana, două umbre care se mișcă încet printr-un apartament prea mare pentru liniștea care ne apasă. Atunci am început să renunț. La început, din oboseală. Apoi dintr-un soi de revoltă tăcută.
Primul lucru la care am renunțat a fost serviciul. Pensionarea a venit ca o eliberare, dar și ca o condamnare la inutilitate. Diminețile nu mai aveau scop. Fără colegi, fără planuri, doar ceasul care ticăia răbdător pe perete.
Apoi am renunțat la prieteni. Nu pentru că nu i-aș fi iubit, ci pentru că fiecare întâlnire era un concurs de boli și necazuri. Cine are tensiunea mai mare, cine a mai murit, cine a divorțat. Am preferat să mă retrag.
Am renunțat la mașină. Nu mai aveam unde să merg. Copiii sunt la București și Cluj, iar noi aici, în Galați, ne uităm la poze pe WhatsApp și ne prefacem că suntem aproape.
Am renunțat la grădinărit. Mâinile nu mă mai ascultă, spatele mă doare. Ileana încă mai udă florile pe balcon, dar eu nu mai simt mirosul pământului proaspăt.
Am renunțat la visul de a repara casa părintească din satul natal. E prea târziu, prea scump, prea departe. Casa se prăbușește încet sub ploi și vânturi, ca amintirile mele.
Am renunțat la citit. Ochii obosesc repede, iar gândurile zboară aiurea printre pagini.
Am renunțat la discuțiile cu copiii despre politică sau viitor. Ei au lumea lor, eu am rămas blocat în trecut.
Am renunțat la sărbători în familie. De Crăciun și Paște ne sunăm pe video și schimbăm urări grăbite.
Am renunțat la speranța că voi fi vreodată ascultat cu adevărat. Când încerc să povestesc ceva important, copiii mă întrerup: „Tata, lasă că știm noi cum era pe vremuri.”
Am renunțat la mine însumi. La omul care eram cândva: curios, vesel, dornic să schimbe lumea.
Într-o seară ploioasă de aprilie, Ileana a spart tăcerea:
— Mihai, tu nu vezi că te stingi încet? Ai lăsat totul să-ți alunece printre degete! Eu nu pot trăi cu un om care doar există!
— Și ce vrei să fac? Să mă prefac că totul e bine? Să mă mint?
— Nu! Vreau să lupți! Pentru tine, pentru noi! Suntem încă aici!
M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun că nu mai pot, dar m-am oprit. Poate că avea dreptate.
A doua zi am ieșit în parc. M-am așezat pe o bancă lângă un bătrân cu baston.
— Bună ziua! Ce faceți?
— Aștept să treacă timpul…
Am zâmbit amar. Parcă vorbeam cu mine însumi.
— Știți… am renunțat la multe în ultimii ani.
Bătrânul m-a privit lung:
— Și ce ați câștigat?
— Liniște… cred.
— Sau singurătate?
Am tăcut.
În zilele următoare am început să scriu într-un caiet vechi. Am notat fiecare lucru la care am renunțat și fiecare regret care mi-a rămas ca o rană deschisă.
Regret că nu am luptat mai mult pentru relația cu copiii mei. Că nu le-am spus destul cât îi iubesc sau cât mi-e dor de ei.
Regret că m-am lăsat copleșit de frică și oboseală.
Regret că nu am cerut ajutor când simțeam că mă prăbușesc.
Regret că am crezut că bătrânețea înseamnă doar așteptare și resemnare.
Într-o duminică dimineață, Ileana mi-a pus mâna pe umăr:
— Hai să-i sunăm pe copii. Să le spunem ce simțim cu adevărat.
Am format numărul Mariei, fiica noastră cea mare:
— Tata… ce s-a întâmplat?
— Maria… mi-e dor de tine. Mi-e dor să fim împreună ca înainte.
A fost o pauză lungă la celălalt capăt al firului. Apoi i-am auzit vocea tremurând:
— Și mie mi-e dor, tata… Nici eu nu știu cum să mă apropii…
Atunci am înțeles: nu doar eu am renunțat; și ei au făcut-o, fiecare în felul lui.
Poate că nu e prea târziu să recuperez ceva din ce-am pierdut. Poate că unele lucruri merită lupta până la capăt.
Mă întreb acum: câte dintre renunțările noastre sunt cu adevărat necesare? Și câte sunt doar scuze pentru frica de a trăi cu adevărat?