Rochia roșie și verdictul familiei Popescu

— Nu ți se pare că e cam… stridentă pentru o masă în familie? vocea lui Vlad, iubitul meu, răsună stins, dar clar, în timp ce mă privesc în oglindă, ajustându-mi rochia roșie. Mă opresc din mișcarea instinctivă de a-mi aranja părul și îl privesc lung.

— E doar o rochie, Vlad. Și e duminică. Nu mergem la nuntă, dar nici la parastas, îi răspund cu un zâmbet forțat, încercând să ascund neliniștea care mă cuprinde.

Nu e prima dată când simt privirile familiei lui Vlad ca niște ace pe pielea mea. Dar azi e diferit. Azi, la masa de duminică, trebuie să fiu „prezentată” oficial ca viitoarea noră a familiei Popescu. Știu că mama lui Vlad va fi cu ochii pe mine, dar nu mă așteptam ca și el să înceapă să mă judece înainte să ieșim pe ușă.

Ajungem la casa lor din cartierul vechi al Bucureștiului. În sufragerie miroase a sarmale și cozonac proaspăt. Pe perete, tablouri vechi cu rude zâmbitoare. Tata lui Vlad, domnul Popescu, îmi aruncă o privire scurtă, apoi se uită la fiul său.

— Asta e fata? întreabă el sec, fără să mă salute direct.

Vlad dă din cap rușinat. Mama lui, doamna Popescu, mă invită să mă așez la masă, dar nu pot să nu observ cum ochii ei coboară încet pe rochia mea.

— Ce culoare frumoasă… dar cam îndrăzneață pentru o fată tânără, spune ea cu un zâmbet fals.

Încerc să ignor comentariul și să mă concentrez pe discuțiile despre vreme și politică. Dar nu durează mult până când subiectul se schimbă.

— Știi, la noi în familie femeile au fost mereu discrete. Nu ne place să atragem atenția inutil, spune domnul Popescu privind spre mine peste ochelari.

Mă simt ca la un interviu pentru un post pe care nici nu știam că îl doresc. Vlad tace. Fratele lui mai mic, Radu, râde încet și șoptește ceva despre „rochia de foc”.

— Nu crezi că ar trebui să te gândești mai mult la ce impresie lași? întreabă mama lui Vlad direct.

Simt cum obrajii mi se înroșesc mai tare decât rochia. Mă ridic de la masă sub pretextul că trebuie să merg la baie. În oglinda mică din hol îmi văd ochii umezi. Îmi amintesc de discuția de dimineață de la televizor: bărbați care dezbat dacă o femeie e „de casă” sau „prea modernă” doar după hainele ei.

Când revin la masă, discuția s-a mutat la subiecte banale. Dar tensiunea plutește în aer ca un nor greu.

— Vlad, tu ce părere ai? întreabă tatăl lui privind spre el cu subînțeles.

Vlad înghite în sec.

— Mie îmi place cum e ea… dar poate că data viitoare… adică… poate ceva mai simplu?

Simt cum inima mi se strânge. Nu mă așteptam ca Vlad să cedeze atât de ușor presiunii lor. Mă simt trădată.

— Dacă rochia mea e o problemă atât de mare, poate că eu sunt problema aici, spun cu voce tremurată.

Toți tac. Mama lui Vlad încearcă să schimbe subiectul, dar eu nu mai aud nimic. Mănânc mecanic și număr minutele până când pot pleca.

Când ieșim din casă, Vlad încearcă să mă ia de mână.

— Nu te supăra… știi cum sunt ai mei…

— Nu e vorba doar de ei, Vlad. E vorba de tine. Dacă nu poți să fii de partea mea acum, când va fi mai greu?

Ajung acasă și mă privesc din nou în oglindă. Rochia roșie pare acum un steag al rușinii, nu al curajului. Îmi sun mama și îi povestesc totul printre lacrimi.

— Draga mea, oamenii care te judecă după haine nu te vor vedea niciodată cu adevărat. Dar tu trebuie să decizi dacă vrei să trăiești mereu după regulile altora.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate femeile care au trecut prin astfel de momente: judecate pentru că au fost prea colorate sau prea tăcute, prea moderne sau prea tradiționale. Mă gândesc la cât de mult contează părerea bărbaților din familie — nu doar a mamelor — atunci când vine vorba de acceptarea unei femei.

A doua zi îi scriu lui Vlad un mesaj scurt: „Nu pot fi altcineva decât sunt.”

Poate că am pierdut o familie, dar am câștigat ceva mai important: respectul față de mine însămi.

Mă întreb: De câte ori ne lăsăm definiți de privirile și vorbele altora? Cât valorează curajul de a fi tu însăți într-o lume care vrea să te schimbe?