După 15 ani împreună, am vrut să plec. Un job în străinătate mi-a schimbat viața, dar nu cum mă așteptam

— Radu, nu mai poți continua așa! Mi-am spus asta în gând, în timp ce mă uitam la Irina cum își făcea cafeaua, cu spatele la mine, într-o dimineață mohorâtă de noiembrie. De 15 ani suntem împreună, dar între noi s-a așternut o liniște apăsătoare, ca o ceață groasă care nu se mai ridică. Copiii, Vlad și Ana, încă dormeau. M-am întrebat de câte ori am mai simțit ceva pentru Irina în ultimii ani. Poate la aniversarea de 10 ani, când am mers la munte. Sau poate nici atunci.

— Radu, ai văzut unde am pus cheile de la mașină? m-a întrebat Irina, fără să mă privească.

— Nu știu, poate pe hol, am răspuns absent.

Dialogurile noastre erau scurte, seci. Ne învârteam unul pe lângă altul ca doi străini care împart aceeași casă din obligație. Mă simțeam captiv într-o rutină sufocantă. În fiecare seară, după ce copiii adormeau, mă uitam la tavan și mă întrebam: „Asta e tot? Asta e viața mea?”

Apoi a venit oferta: un job temporar în Germania, șase luni, bani buni. Am văzut-o ca pe o scăpare. Nu i-am spus Irinei adevărul — că vreau să plec definitiv după ce mă întorc. Plănuiam să divorțăm când copiii terminau școala generală. Era planul meu secret.

— Irina, am primit o ofertă de muncă în Germania. Șase luni. Ne-ar ajuta financiar, am spus într-o seară.

Ea a tăcut o clipă, apoi a dat din cap.

— Dacă crezi că e bine pentru noi…

Nu m-a întrebat nimic altceva. Poate nici nu-i mai păsa. Sau poate era la fel de obosită ca mine.

Am plecat într-o dimineață friguroasă, cu un rucsac și inima grea. În tren spre aeroport, m-am uitat la pozele cu Vlad și Ana pe telefon și m-a strâns ceva în piept. Dar nu m-am răzgândit.

Ajuns în Germania, totul era diferit: oameni grăbiți, limba străină, mirosul de pâine proaspătă dimineața. Munca era grea — construcții — dar mă ținea ocupat. Seara beam o bere singur în cameră și mă uitam la seriale românești pe laptop. Încercam să nu mă gândesc la Irina.

După două luni, am început să vorbesc mai des cu colegii români. Unul dintre ei, Costel din Bacău, mi-a devenit prieten.

— Radu, tu de ce ai venit aici? m-a întrebat într-o seară.

— Pentru bani… și pentru liniște, am zis ezitant.

— Liniștea nu o găsești aici, frate. Numai dacă fugi de ceva…

M-au lovit vorbele lui. Fugeam? Sau doar încercam să scap de mine însumi?

Într-o seară am primit un mesaj de la Irina: „Vlad are febră mare. Nu știu ce să fac.” Am sunat-o imediat. O auzeam panicată, iar vocea Anei plângând în fundal mi-a sfâșiat inima.

— Du-l la spital! i-am spus.

— Nu pot singură…

Pentru prima dată după mult timp am simțit că îi pasă dacă sunt sau nu acolo. Am stat cu telefonul la ureche până când Vlad s-a liniștit și Irina a început să plângă.

— Îmi pare rău că nu sunt acolo… am șoptit.

— Și mie…

După acel episod am început să vorbim mai des. Îmi povestea despre copii, despre problemele de la școală, despre cât de greu îi este fără mine. Am simțit o apropiere ciudată, ca și cum distanța ne-ar fi adus mai aproape.

Într-o zi am primit un plic de la Ana: un desen cu toți patru ținându-ne de mână sub un soare mare și galben. Am plâns ca un copil.

Colegii mei ieșeau în oraș, se distrau, unii își făcuseră iubite nemțoaice sau poloneze. Eu nu puteam. Mă simțeam vinovat față de Irina și copii.

În luna a patra am primit vestea că mama Irinei a făcut infarct. Irina era disperată.

— Radu, te rog vino acasă! Nu pot singură!

Am cerut concediu și am venit pentru două săptămâni. Când am intrat în casă, Vlad a sărit pe mine plângând: „Tati!” Ana m-a strâns tare de gât. Irina stătea în ușă cu ochii roșii.

— Mi-ai lipsit… a spus încet.

Am ajutat-o cu tot ce a avut nevoie: spital, cumpărături, teme cu copiii. În fiecare seară stăteam toți patru la masă și râdeam ca demult.

Într-o noapte am ieșit pe balcon cu Irina.

— Radu… tu te mai întorci la noi? Sau vrei să pleci iar?

Am tăcut mult timp.

— Nu știu… Am vrut să plec definitiv… Dar acum nu mai sunt sigur de nimic.

Irina a început să plângă.

— Și eu m-am gândit la divorț… Dar nu pot fără tine. Nici copiii nu pot…

Am stat acolo îmbrățișați până dimineața. Pentru prima dată după ani întregi am simțit că poate mai există speranță.

Când m-am întors în Germania pentru ultimele două luni de contract, totul mi se părea gol și lipsit de sens. Abia așteptam să mă întorc acasă.

Acum sunt acasă cu familia mea. Nu spun că totul e perfect — încă ne certăm uneori, încă avem probleme — dar am învățat că fuga nu rezolvă nimic. Poate că dragostea nu e mereu ca la început, dar familia merită luptată până la capăt.

Oare câți dintre noi alegem să fugim când ar trebui să luptăm? Sau poate uneori fuga ne ajută să vedem ce contează cu adevărat? Voi ce ați face în locul meu?