Umbrele Trecutului: O zi din viața mea de pensionar în București

— Domnule, vă rog, lăsați-mă să cobor! am strigat, cu vocea tremurândă, încercând să-mi fac loc printre trupurile grăbite din autobuzul 226. Mâna îmi aluneca pe bara rece, iar genunchii mă dureau de parcă fiecare oprire ar fi fost o lovitură. Nimeni nu părea să mă audă. O fată cu căști mari pe urechi mi-a aruncat o privire plictisită, iar un tânăr cu hanorac s-a împins în mine fără să-și ceară scuze. M-am simțit mic, invizibil, ca o umbră care nu mai are dreptul să ceară nimic.

Mă numesc Ilie Popescu și am 74 de ani. De când am ieșit la pensie, zilele mele au devenit tot mai lungi și mai goale. Soția mea, Maria, s-a stins acum trei ani, iar copiii mei, Radu și Anca, trăiesc fiecare în colțul lor de București, prea ocupați cu serviciul și propriii copii ca să mă viziteze des. Încerc să nu le port pică. Știu că viața e grea pentru toți. Dar uneori, când mă uit la masa mare din sufragerie, unde altădată râdeam cu toții la o ciorbă aburindă, simt cum mă apasă singurătatea ca o pătură udă.

Ziua aceea a început ca oricare alta. M-am trezit devreme, am băut cafeaua amară pe balcon și am privit cum soarele răsare peste blocurile cenușii din Drumul Taberei. Aveam de mers la policlinică pentru analizele anuale. Mi-am pus costumul cel bun – cel pe care îl purtam la biserică duminica – și am pornit spre stație. În autobuz era deja aglomerație. Am urcat greu, sprijinindu-mă în baston, dar nimeni nu s-a ridicat să-mi ofere locul. Am rămas în picioare, încercând să nu mă clatin la fiecare frână bruscă.

La următoarea stație, un bărbat grizonat a urcat și el. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit trist:
— Greu cu tineretul ăsta, nu-i așa?
Am dat din cap și am oftat.
— Pe vremea noastră, dacă vedeai un bătrân în picioare, te ridicai imediat…
— Acum nu mai are nimeni răbdare sau respect, i-am răspuns încet.

Când am ajuns aproape de Piața Moghioroș, am încercat să cobor. Am spus „Scuzați-mă” de câteva ori, dar oamenii erau prea ocupați cu telefoanele sau discuțiile lor. Un băiat m-a împins fără să se uite la mine și aproape că am căzut. M-am ținut cu greu pe picioare. O doamnă mai în vârstă m-a ajutat să-mi recapăt echilibrul.
— Să nu vă lăsați, domnule! mi-a spus ea cu blândețe.

Am coborât în sfârșit și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când eram tratat așa, dar parcă azi m-a durut mai tare ca niciodată. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit eu undeva ca tată sau ca om. Poate că nu i-am învățat pe copiii mei destul despre respect sau poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

La policlinică am stat la coadă aproape două ore. Înaintea mea era o femeie tânără cu un copil mic care plângea neîncetat. Când a venit rândul meu, asistenta m-a privit grăbită:
— Haideți, domnule Ilie, repede! Mai sunt mulți după dumneavoastră!
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap de rușine. Am încercat să-i spun că mă doare spatele și că nu pot sta mult în picioare, dar m-a ignorat.

După analize am ieșit afară și m-am așezat pe o bancă. Mi-am scos telefonul vechi și am încercat să-l sun pe Radu. Nu a răspuns. I-am trimis un mesaj scurt: „Sunt bine. Să ai grijă de tine.”

Pe drum spre casă m-am gândit la Maria. Ea știa mereu cum să mă liniștească atunci când mă simțeam inutil sau depășit de vremuri. Îmi spunea că bătrânețea e un dar dacă știi să-l porți cu demnitate. Dar cum să fii demn când lumea te tratează ca pe un obstacol?

Ajuns acasă, am găsit în cutia poștală o factură uriașă la întreținere și o scrisoare de la primărie despre noile reguli pentru pensionari la transportul public. Am oftat adânc și m-am prăbușit pe canapea.

Seara târziu, Anca m-a sunat.
— Tată, îmi pare rău că nu am putut veni azi… Am avut ședință la serviciu și apoi l-am dus pe Vlad la fotbal.
— Nu-i nimic, draga tatei… Să ai grijă de tine.
Am vrut să-i spun cât de greu mi-a fost azi, dar m-am abținut. Nu voiam să-i încarc sufletul cu grijile mele.

Înainte să adorm, m-am uitat la poza cu Maria și am șoptit:
— Oare cât valorează un om atunci când nimeni nu-l mai vede?

Poate că nu sunt singurul care simte asta… Voi ce credeți? Mai există loc pentru respect și empatie în lumea noastră?