Testamentul care a schimbat totul: Povestea mea și a fratelui meu

— Nu pot să cred, Vlad! Cum să scrie mama așa ceva? am urlat, cu hârtia tremurând între degete, inima bubuindu-mi în piept ca un ciocan nebun. Eram în sufrageria noastră mică din Bacău, cu miros de cafea rece și mobilă veche, iar fratele meu stătea în picioare, palid, cu ochii mari și umezi.

— Nu știam nimic, Mihai. Jur! Nici nu am văzut vreodată hârtia asta, a bâiguit el, dar nu-l puteam crede. Cum să nu știe? Cum să nu fi simțit nimic?

Totul a început în ziua în care am găsit testamentul mamei. Era ascuns într-un sertar al biroului ei, printre scrisori vechi și fotografii decolorate. Mama murise de două luni și încă nu reușeam să accept golul lăsat în urma ei. În fiecare dimineață mă așteptam să o aud chemându-ne la masă sau certându-ne pentru că nu ne făceam patul. Dar acum era liniște. O liniște apăsătoare, spartă doar de ceasul vechi din hol.

Când am citit rândurile scrise cu mâna ei, am simțit cum mi se rupe ceva în suflet: „Toate bunurile mele îi revin fiului meu Vlad. Mihai va primi doar colecția mea de cărți.” Atât. O viață întreagă redusă la o bibliotecă prăfuită.

— Poate are o explicație… poate a uitat să schimbe testamentul, a încercat Vlad să mă liniștească.

— Sau poate nu m-a iubit niciodată! am izbucnit eu, cu lacrimi în ochi. Toată copilăria am simțit că trebuie să mă străduiesc mai mult ca tine. Tu erai mereu băiatul bun, eu cel care greșea mereu.

Vlad s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr, dar m-am tras înapoi. Nu voiam compasiune. Voiam răspunsuri.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă tăcut. Ne evitam privirile, vorbeam doar despre lucruri banale – facturi, mâncare, vecini. Dar sub fiecare cuvânt plutea întrebarea: De ce?

Într-o seară, după ce am băut prea mult vin singur în bucătărie, am început să răscolesc prin cutiile cu lucrurile mamei. Am găsit un jurnal vechi, cu coperți roase și pagini îngălbenite. Am citit până dimineața, cu ochii arși de oboseală și inimă grea.

Acolo am descoperit povestea pe care mama nu ne-o spusese niciodată. Scria despre teama ei că nu va putea să ne ofere la fel de mult amândurora. Despre cum tata a plecat când eram mici și ea a rămas singură cu doi copii și prea puțini bani. Despre cum Vlad era bolnav când era mic și aproape l-a pierdut de două ori. Despre vinovăția ei că mie nu mi-a dat la fel de mult timp și atenție.

„Mihai e mai puternic,” scria ea. „El se va descurca mereu. Vlad are nevoie de mai mult sprijin.”

Am simțit cum furia se topește încet în mine, lăsând loc unei tristeți adânci. Nu era vorba despre dragoste sau preferințe. Era vorba despre frică și neputință.

A doua zi dimineață l-am găsit pe Vlad pe balcon, fumând și privind în gol.

— Am citit jurnalul mamei, i-am spus încet.

A dat din cap fără să se uite la mine.

— Știi… mereu am crezut că tu ești favoritul ei. Dar acum văd că fiecare dintre noi a primit altceva de la ea. Tu ai primit grijă, eu am primit libertate.

Vlad a oftat adânc.

— Niciodată nu m-am simțit favorit. Mereu m-am simțit slab, bolnav… ca o povară pentru voi toți.

Ne-am privit pentru prima dată cu adevărat după mult timp. Am văzut în ochii lui aceeași durere pe care o simțeam și eu.

— Ce facem acum? am întrebat.

— Împărțim totul, mi-a răspuns simplu. Nu pot să iau totul doar pentru că mama a fost speriată.

Am zâmbit amar. Poate că nu era vorba despre bunuri sau bani. Poate că moștenirea adevărată era să învățăm să ne iertăm unii pe alții și pe noi înșine.

Au trecut luni de atunci. Am vândut apartamentul și am împărțit banii. Eu am păstrat biblioteca mamei și jurnalul ei. Vlad s-a mutat la Cluj, iar eu am rămas în Bacău. Vorbim mai des ca niciodată.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi găsit testamentul, am fi rămas la fel de distanți? Sau poate tocmai această rană ne-a forțat să ne privim cu adevărat? Oare câți dintre noi trăim cu secretele părinților noștri fără să știm cât ne-au modelat viețile?