Între două lumi: Când dragostea târzie devine o povară pentru familie

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Ai 57 de ani, nu 17! Ce-ți trebuie un bărbat acum?
Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele. Îmi simțeam inima bătând nebunește, ca atunci când eram adolescentă și tata mă certa pentru prima notă mică la matematică.
— Ana, nu e vorba de vârstă. E vorba că… m-am îndrăgostit. Și cred că merit și eu o șansă la fericire.
Ana a oftat teatral, s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră.
— M-am săturat să tot aud asta! Nu vezi că omul ăsta te minte? Nu vezi că vrea doar banii tăi?
— Nu are ce bani să-mi ia, Ana! Am pensia mea și atât. Și oricum, nu e genul acela de om.
— Cum poți fi atât de naivă? De-abia l-ai cunoscut! Ce știi tu despre el?
Am tăcut. Adevărul era că nu știam prea multe. Pe Doru l-am întâlnit la coadă la farmacie, acum șase luni. Mi-a zâmbit cald, mi-a spus o glumă despre cât de scumpe au devenit pastilele pentru reumatism și m-a invitat la o cafea. De atunci, ne-am văzut aproape zilnic. Mi-a povestit despre viața lui grea, despre soția care l-a părăsit pentru un alt bărbat, despre băiatul lui care nu-i mai vorbește. M-am regăsit în singurătatea lui.
Dar Ana nu voia să audă nimic din toate astea. Pentru ea, Doru era un străin suspect, poate chiar un escroc.
— Mamă, te rog! Dacă nu te gândești la tine, măcar gândește-te la mine! Cum crezi că mă simt eu să te văd așa? Să știu că cineva profită de tine?
— Ana, nu profită nimeni de mine! Doru mă iubește. Și eu îl iubesc pe el. Nu vreau să trăiesc restul vieții singură doar pentru că tu nu ai încredere în judecata mea!
Ana s-a oprit în dreptul meu și m-a privit cu ochii umezi:
— Dar dacă greșești? Dacă rămâi fără nimic? Dacă te părăsește după ce obține ce vrea?
Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de serile lungi în care stăteam singură în fața televizorului, cu pisica în brațe și cu gândurile mele ca niște umbre reci pe pereți. Mi-am amintit de prietenele mele care au murit singure, fără să le țină cineva de mână. Mi-am amintit cât de dor mi-a fost să fiu iubită, atinsă, privită cu dragoste.
— Ana… poate că o să greșesc. Dar e viața mea. Și nu mai vreau să trăiesc cu frică. Vreau să încerc.
A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu ecoul pașilor ei pe hol și cu inima sfâșiată între două lumi: lumea mamei care vrea să-și protejeze copilul și lumea femeii care vrea să fie fericită.

În zilele următoare, Ana nu mi-a mai răspuns la telefon. Doru a venit la mine cu o pungă de mere și o floare galbenă ruptă dintr-un gard viu.

— Ce s-a întâmplat? Pari tristă.

I-am povestit totul printre lacrimi. M-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Maria, dacă vrei să renunți la mine pentru liniștea ta și a fetei tale… eu înțeleg.

— Nu vreau să renunț! Dar nici nu pot trăi cu gândul că Ana mă urăște.

— O să-i treacă… E greu pentru copii să accepte că părinții lor pot iubi din nou.

Am zâmbit amar.

— Poate ai dreptate… Dar dacă nu-i trece niciodată?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru Ana: cum am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră, cum am muncit două joburi ca să-i cumpăr haine decente la liceu, cum am renunțat la orice vis pentru ca ea să aibă tot ce-i trebuie. Și acum, când am găsit și eu puțină lumină, ea vrea să mi-o stingă.

A doua zi am decis să merg la Ana acasă. M-a primit rece.

— Ce vrei?

— Să vorbim. Să mă asculți măcar o dată fără să mă judeci.

A oftat și s-a așezat pe canapea.

— Ana, eu te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar sunt om, nu doar mama ta. Am dreptul la viața mea. Dacă Doru mă rănește vreodată, promit că vin prima la tine și-ți spun totul. Dar până atunci… lasă-mă să fiu fericită.

Ana s-a uitat lung la mine.

— Nu pot promite că o să-l accept vreodată… Dar dacă tu chiar crezi că ești fericită cu el… n-o să te mai opresc.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă.

Au trecut trei luni de atunci. Eu și Doru ne-am căsătorit într-o zi ploioasă de aprilie, doar cu doi martori și fără Ana. Dar după nuntă, într-o seară târzie, Ana a venit la mine acasă cu o pungă de prăjituri făcute de ea.

— Mamă… sper doar să fii fericită.

Am plâns amândouă mult timp în brațe una alteia.

Acum stau pe balconul apartamentului meu mic și privesc apusul peste blocurile gri din cartierul Titan. Mă întreb: Oare avem vreodată dreptul deplin la fericire când copiii noștri suferă din cauza alegerilor noastre? Sau trebuie mereu să alegem între noi și ei?

Voi ce ați face în locul meu?