Nu suntem plante: Povestea unei surori care a refuzat să tacă

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de aburii anilor. Era trecut de ora zece, iar ploaia bătea în geam ca o amenințare. Eu stăteam la masă, cu palmele strânse, încercând să-mi găsesc cuvintele. Pe fundal, se auzeau țipetele copiilor ei, Andreea și Vlad, certându-se pe telecomandă.

— Irina, nu poți să-i lași singuri toată ziua. Nu sunt plante, nu cresc singuri! — am izbucnit, cu voce tremurată.

Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și nervi. — Tu ce știi? Tu n-ai copii! E ușor să judeci de pe margine!

M-a durut. Avea dreptate într-un fel. Eu, Simona, sora mai mică, fără familie, fără copii, doar cu un job la librăria din centru și o garsonieră modestă. Dar ceea ce văzusem în ultimele luni mă bântuia: copiii murdari, temători, cu ochii goi și hainele rupte. Vecinii șușoteau despre țipetele din apartamentul Irinei, dar nimeni nu spunea nimic pe față.

În acea seară, am găsit-o pe Andreea plângând în baie. Avea doar opt ani și își spăla singură hainele. — Mami nu are timp… — mi-a spus printre sughițuri. Vlad, la șase ani, mânca pâine goală și se uita la pereți. M-au privit cu speranță când am intrat.

Am încercat să vorbesc cu Irina de nenumărate ori. — Ai nevoie de ajutor. Nu ești singură! — îi spuneam mereu.

— Ajutor? Cine să mă ajute? Tu? Mama? Tata? Toți au dispărut când a murit Mihai! — mi-a aruncat într-o zi, referindu-se la soțul ei care murise într-un accident de mașină acum doi ani. De atunci, Irina s-a schimbat. Nu mai era sora veselă care mă învăța să dansez în sufragerie sau care îmi făcea clătite duminica dimineața. Era o umbră, prinsă între jobul de la supermarket și grijile care o copleșeau.

Într-o zi, am găsit frigiderul gol și copiii flămânzi. Am sunat-o pe mama.

— Mamă, trebuie să facem ceva! Copiii suferă!

— Nu te băga, Simona! Fiecare familie are problemele ei. Dacă te bagi, o să ne urască pe toți!

Dar nu puteam să tac. Într-o seară, după ce am găsit-o pe Andreea cu vânătăi pe brațe (de la căzutul pe scări, spunea Irina), am luat o decizie grea: am sunat la Protecția Copilului.

— Bună seara, mă numesc Simona Popescu și vreau să semnalez un caz de neglijare a minorilor…

A doua zi, lumea noastră s-a prăbușit. Asistenții sociali au venit acasă la Irina. Copiii au fost luați temporar și duși la bunici. Irina m-a privit ca pe un dușman.

— Cum ai putut? Ești sora mea! Mi-ai distrus viața!

Am plâns zile întregi. Mama nu mi-a mai vorbit o lună. Tata a spus că mi-am trădat sângele.

Dar copiii erau în siguranță. Încet-încet, am început să merg la consiliere cu Irina. A urlat la mine, m-a blestemat, apoi a plâns în brațele mele ca atunci când eram mici și ne ascundeam sub masă de frica furtunii.

— Nu știu cum să fiu mamă fără Mihai… — mi-a spus într-o zi, cu voce stinsă.

— Nimeni nu știe să fie părinte perfect. Dar trebuie să ceri ajutorul când nu mai poți.

Au trecut luni până când copiii s-au întors acasă. Irina merge acum la terapie și a acceptat ajutorul nostru. Relația noastră e încă fragilă, dar am învățat că uneori trebuie să rănești ca să salvezi.

Mă uit la Andreea și Vlad jucându-se în parc și mă întreb: câți copii trăiesc în tăcere aceeași dramă? Câți dintre noi avem curajul să rupem liniștea? Dacă ai vedea suferința sub acoperișul tău, ai avea puterea să spui adevărul?