Întoarcerea lui Radu și Umbra Unei Noi Familii

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea în prag, cu ochii în pământ și o fetiță de vreo trei ani ascunsă după piciorul lui.

Era o seară de toamnă târzie, iar frunzele ude se lipeau de pașii lui pe holul blocului. Îmi simțeam inima bătând nebunește, ca atunci când am aflat că mă înșală. Nu știam dacă să-l alung sau să-l ascult. Dar privirea fetiței, atât de pierdută și speriată, m-a făcut să nu închid ușa.

— Maria, te rog… Nu am unde să mă duc. Cristina m-a dat afară. Nu mai am nimic. Nici măcar pe Mara nu pot s-o las la ea… a șoptit el, încercând să-și stăpânească lacrimile.

M-am uitat la el și am simțit cum vechea furie se amestecă cu o milă amară. Radu fusese soțul meu timp de cinci ani. Am împărțit totul: bucurii, griji, rate la bancă și visuri de copii care nu au venit niciodată. Apoi, într-o zi, a venit acasă și mi-a spus că s-a îndrăgostit de alta. Cristina era mai tânără, mai liberă, fără bagajele trecutului nostru. În câteva luni, divorțul nostru era semnat, iar el dispăruse din viața mea ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Am încercat să mă reconstruiesc. Să-mi găsesc liniștea în muncă, în prieteni, în serile lungi de singurătate cu seriale pe Netflix și vin prost. Dar rana nu s-a vindecat niciodată cu adevărat. Și acum, după doi ani, îl aveam din nou în față. Doar că nu mai era același bărbat: era obosit, cu cearcăne adânci și hainele mototolite. Și avea un copil.

— Mara… e fiica ta? am întrebat încet.

A dat din cap afirmativ și a tras-o ușor după el. Fetița s-a uitat la mine cu ochi mari, verzi, atât de asemănători cu ai lui Radu încât m-au durut.

— Pot să intru? a întrebat el.

Am făcut un pas înapoi și i-am lăsat să treacă. Mara s-a așezat pe canapea și a început să se joace cu o pernă, în timp ce Radu s-a prăbușit pe scaunul din bucătărie.

— Ce vrei de la mine? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă.

— Nu știu… Nu vreau nimic. Doar… nu mai am pe nimeni. Cristina m-a părăsit pentru altcineva. M-a lăsat cu Mara și mi-a spus că nu vrea să audă de noi. Am dormit două nopți în mașină. Nu știu ce să fac…

L-am privit lung. Era omul care mă rănise cel mai tare în viața asta și totuși nu puteam să-l las pe drumuri cu un copil mic. Am oftat adânc.

— Poți rămâne câteva zile. Dar atât! Nu vreau complicații.

A dat din cap recunoscător și a început să plângă în tăcere. M-am dus la Mara și i-am adus o păturică și niște biscuiți. A zâmbit timid și mi-a spus încet:

— Tu ești mama nouă?

M-am blocat. Nu știam ce să-i răspund. Am simțit un nod în gât și am ieșit pe balcon ca să respir aer rece.

Zilele următoare au fost un carusel de emoții contradictorii. Mara era un copil blând, dar speriat, care plângea noaptea după mama ei adevărată. Radu încerca să fie tată, dar era depășit de situație. Eu eram prinsă între dorința de a ajuta și resentimentele care mă ardeau pe dinăuntru.

Mama mea a venit într-o zi pe neașteptate și când l-a văzut pe Radu în bucătărie a izbucnit:

— Maria! Ce-i cu el aici? Ai înnebunit? După tot ce ți-a făcut?

— Nu e treaba ta, mamă! E doar temporar.

— Temporar? Așa ai zis și când te-ai măritat cu el! Și uite unde ai ajuns!

Am simțit cum îmi tremură mâinile de nervi și rușine. Mama avea dreptate, dar nu puteam fi indiferentă la suferința unui copil nevinovat.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mara a făcut febră mare și Radu era panicat.

— Maria, nu știu ce să fac! Te rog, ajut-o!

Am fugit cu ea la spital, am stat ore întregi pe holuri reci, ținând-o în brațe ca pe propriul meu copil. Când medicul a spus că va fi bine, am simțit cum mi se rupe ceva în suflet: o parte din mine voia să-i protejez pe amândoi; alta voia să fug cât mai departe.

În zilele care au urmat, Radu a început să vorbească despre trecut:

— Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut… N-am știut ce vreau. Am crezut că pot fi fericit cu altcineva, dar m-am înșelat. Tu erai familia mea adevărată…

L-am privit lung:

— Familia nu e ceva ce poți arunca la gunoi când ți se pare greu! Ai ales alt drum, Radu. Acum trebuie să-ți asumi consecințele.

El a tăcut și s-a uitat la Mara care dormea pe canapea.

— Crezi că ai putea vreodată să mă ierți? Să fim din nou o familie?

Am simțit cum mi se strânge inima. O parte din mine voia să spun „da”, pentru că încă îl iubeam într-un colț ascuns al sufletului meu. Dar alta știa că nu pot trăi mereu cu frica trădării.

Au trecut câteva luni de atunci. Radu s-a mutat la chirie aproape de mine ca să poată avea grijă de Mara. Eu am rămas singură, dar împăcată cu decizia mea: nu pot construi o familie pe ruinele unei trădări nerezolvate.

Uneori mă întâlnesc cu Mara în parc și îi citesc povești. Mă întreabă dacă sunt mama ei adevărată și îi spun că sunt doar o prietenă care o iubește mult.

M-am întrebat adesea: cât putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Și oare e posibil ca o familie destrămată să se refacă vreodată fără ca cineva să rămână cu sufletul gol?