Lapte cu lacăt: Povestea unei mame la limita supraviețuirii

— Doamnă, nu puteți lua sticla fără să veniți la casă!
Vocea vânzătoarei răsună peste rafturile reci, tăind ca un cuțit aerul greu al dimineții. M-am oprit brusc, cu mâna pe sticla de lapte, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Toți din jur s-au întors spre mine, privindu-mă ca pe o hoață. Am vrut să spun ceva, să mă apăr, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Nu era prima dată când simțeam rușinea asta, dar niciodată nu fusese atât de crudă. De când supermarketul pusese dispozitive anti-furt pe sticlele de lapte, fiecare drum după mâncare devenise o umilință. Mă uitam la copiii mei, Ilinca și Radu, care mă așteptau acasă cu ochii mari și goi de foame. Știam că nu am voie să plâng.

— Nu vă supărați, am nevoie doar de două sticle… pentru copii, am șoptit.
— Mergeți la casă și vă deschidem acolo! Nu avem voie să lăsăm clienții cu laptele liber prin magazin!

Am lăsat sticla la loc și am mers la casă cu mâinile goale. O bătrână din spatele meu a oftat zgomotos.
— S-au găsit hoții de lapte… unde s-a ajuns!

Am simțit cum mă strânge stomacul. Nu eram hoț, eram doar o mamă disperată. Soțul meu, Doru, plecase în Germania acum trei luni. Promisese că va trimite bani, dar nu mai răspunsese la telefon de două săptămâni. Mama mea îmi spunea mereu că trebuie să fiu tare pentru copii, dar nu știa cât de greu e să fii tare când frigiderul e gol și facturile se adună pe masă.

Ajunsă acasă, Ilinca m-a întâmpinat cu un zâmbet slab:
— Ai adus lapte?

Am dat din cap și am scos sticla încuiată din plasă.
— Trebuie să așteptăm până vine vecina să ne ajute cu cheia specială… am glumit amar.

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui mari:
— De ce e încuiat laptele?

N-am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șase ani că lumea nu mai are încredere nici măcar în mame?

Seara, după ce i-am culcat pe copii cu stomacul aproape gol, am stat la masa din bucătărie și am plâns în tăcere. Am scos telefonul și i-am scris lui Doru:
„Trimite-ne ceva bani, te rog. Copiii nu mai au ce mânca.”

Niciun răspuns.

A doua zi, mama a venit pe neașteptate.
— Ce faci, Anca? Ai slăbit mult… Copiii sunt bine?

Am dat din umeri.
— Ne descurcăm cum putem.

Mama a început să caute prin dulapuri.
— N-ai nimic în casă! Cum poți trăi așa? Unde e Doru? Ce faci dacă nu se mai întoarce?

M-am ridicat brusc:
— Nu vreau să vorbim despre asta!

A izbucnit:
— Mereu ai fost mândră! Dar uite unde te-a adus mândria! Să-ți fie rușine că nu ceri ajutor!

Am izbucnit în plâns:
— Și cui să cer? Cine mă ajută? Toți mă privesc ca pe o hoață!

Mama s-a înmuiat și m-a luat în brațe.
— O să trecem noi și peste asta…

În zilele următoare am încercat să găsesc de lucru. Am mers la brutărie, la farmacie, la magazinul din colț. Peste tot mi se spunea același lucru:
— Avem deja personal… sau… Nu angajăm femei cu copii mici.

Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu ochii plini de lacrimi:
— Mami, la școală au râs copiii de mine că n-am avut lapte la gustare…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Într-o zi de sâmbătă, am mers din nou la supermarket. Am stat la coadă la casă cu două sticle de lapte încuiate. În fața mea era o femeie bine îmbrăcată care a cumpărat cinci sticle fără să clipească. Casiera i-a zâmbit larg.
Când a venit rândul meu, casiera m-a privit suspicioasă:
— Aveți bani suficienți?

Am scos portofelul și am numărat fiecare bănuț.
— Da… cred că ajunge.

A deschis dispozitivul anti-furt și mi-a dat sticlele fără un cuvânt.
M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum fiecare gest al meu era suspect.

Pe drum spre casă m-am întâlnit cu vecina mea, Mariana.
— Anca, ai auzit? Au pus lacăt pe lapte! Ce lume nebună…

Am zâmbit forțat.
— Da… parcă suntem toți potențiali hoți acum.

Mariana m-a privit lung.
— Sărăcia ne face pe toți suspecți…

În acea seară am stat mult timp privind sticla de lapte pe masă. M-am întrebat dacă nu cumva lumea asta a luat-o razna. Dacă nu cumva am ajuns să ne pierdem umanitatea din cauza fricii și a lipsurilor.

Poate că nu sunt singura care simte rușinea asta. Poate că suntem mulți care ne ascundem foamea și disperarea sub haine curate și zâmbete obosite.

Oare cât valorează demnitatea unui om într-o lume care te suspectează înainte să te ajute? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?