Tată singur, nopți albe și o minune neașteptată

— Tata, de ce nu vii niciodată la serbarea mea? Vocea Ioanei, fetița mea de opt ani, mi-a străpuns inima într-o seară friguroasă de decembrie, când mă pregăteam să plec la al treilea schimb pe săptămâna aceea. Am oftat adânc, încercând să-mi ascund lacrimile. — Știi că trebuie să merg la muncă, puiule. Dacă nu muncesc, nu avem cu ce plăti lumina sau să punem ceva pe masă. Dar Ioana nu a spus nimic. S-a întors cu spatele și s-a băgat sub plapumă, iar eu am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțindu-mă cel mai neputincios om din lume.

De când Maria, soția mea, a plecat cu alt bărbat în Italia, viața noastră s-a transformat într-o luptă continuă. Am rămas singur cu doi copii: Ioana și Vlad, băiatul meu de doisprezece ani. Vlad s-a maturizat prea repede. Nu-mi spunea niciodată nimic, dar îl vedeam cum își mușcă buzele când îi spun că nu avem bani pentru excursia de la școală sau pentru adidașii pe care îi dorește. Lucrez ca paznic de noapte la un depozit din marginea orașului și mai fac și curățenie la o benzinărie. Dorm câte trei-patru ore pe zi, iar restul timpului încerc să fiu tată și mamă pentru copiii mei.

Într-o zi, după o noapte lungă în care am stat treaz cu gândul la facturile neplătite, am găsit un bilet pe frigider: „Tata, te iubim! Nu vrem bani, vrem doar să fii cu noi.” Am simțit cum mă sufoc de vinovăție. M-am dus la școală să vorbesc cu doamna învățătoare a Ioanei. — Doamnă Popescu, știu că nu vin la serbări și la ședințe… Dar nu pot altfel. — Domnule Radu, copiii au nevoie de dumneavoastră mai mult decât de orice altceva. Vă rog să încercați… M-am simțit mic și rușinat. Dar ce puteam face? Dacă nu munceam, nu aveam nimic.

Într-o seară, Vlad a venit acasă cu ochii roșii. — Ce-ai pățit? — Nimic… — Vlad! — M-au râs colegii că port aceiași pantofi de doi ani… Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Am vrut să urlu, dar m-am abținut. — O să-ți iau alții noi, promit! Dar știam că nu am de unde.

A doua zi dimineață am găsit un plic sub ușă. Pe el scria doar „Pentru Radu și copii”. Înăuntru erau 500 de lei și un bilet: „Nu e mult, dar sper să vă ajute.” Am plâns ca un copil. Nu știam cine ne-a ajutat, dar pentru prima dată după mult timp am simțit că nu suntem singuri.

Au trecut câteva luni. Viața noastră era tot grea, dar parcă mai suportabilă. Într-o zi, la benzinărie a venit un domn în vârstă care m-a privit lung. — Dumneata ești Radu? — Da… — Am auzit că muncești mult pentru copiii tăi. Nu vrei să bei o cafea cu mine după tură? Am acceptat, deși eram suspicios. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. — Eu sunt domnul Ilie. Am avut și eu copii mici și am trecut prin greutăți. Știu cum e să te simți singur și fără speranță.

Am vorbit ore întregi despre viață, despre sacrificii și despre cât de greu e să fii părinte singur în România. La final mi-a spus: — S-ar putea să primești o surpriză curând. Să nu-ți pierzi speranța.

Două săptămâni mai târziu, am primit un telefon de la bancă: „Domnule Radu, ați primit o donație anonimă de 50.000 de euro.” Am crezut că e o glumă proastă sau o înșelătorie. Dar era adevărat! Nu-mi venea să cred. Am izbucnit în plâns în mijlocul străzii.

Cu banii aceia am reușit să-mi plătesc toate datoriile, să le cumpăr copiilor haine noi și chiar să mergem pentru prima dată împreună într-o vacanță la munte. Ioana râdea fericită pe pârtie, iar Vlad mi-a spus: — Tata, acum suntem ca o familie normală?

Nu știu cine a fost binefăcătorul nostru adevărat – poate domnul Ilie sau altcineva care ne-a văzut suferința. Dar știu că miracolele există chiar și pentru oameni simpli ca mine.

Mă întreb adesea: Oare câți tați ca mine mai sunt în țara asta? Câți copii așteaptă doar o îmbrățișare sau un zâmbet? Poate că povestea mea îi va face pe oameni să privească altfel spre cei din jur.