Cina pe care nimeni n-a mai ținut-o minte

— Mâncarea e gata! am strigat din bucătărie, cu vocea răgușită de oboseală. Am așezat farfuriile pe masă, mirosul de sarmale umplând încăperea. Maria și Vlad au apărut fără grabă, fiecare cu ochii lipiți de ecranul telefonului. Niciun zâmbet, niciun „mulțumesc, mamă”. Doar un murmur absent: — Da, venim.

M-am așezat și eu la masă, dar nimeni nu părea să observe. Am privit mâinile mele crăpate de detergent, amintindu-mi de anii în care spălam hainele la lighean, când nu aveam bani de mașină de spălat. Atunci, copiii erau mici și mă strigau din orice colț al casei. Acum, abia dacă mă mai aud.

— Maria, ai luat nota la matematică? am încercat să deschid o conversație.

— Da, mamă, 8. E ok, nu? răspunse ea fără să ridice privirea.

— Vlad, ai vorbit cu domnul profesor despre olimpiadă?

— Nu încă. Lasă-mă, mamă, mănânc acum.

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat să aduc pâine, doar ca să am un pretext să-mi ascund lacrimile. În bucătărie, m-am sprijinit de chiuvetă și am tras aer adânc în piept. M-am întrebat când s-a rupt totul între noi. Când au încetat să mă mai vadă ca pe mama lor și am devenit doar femeia care gătește și spală?

Soțul meu, Sorin, a intrat pe ușă exact atunci. A aruncat geaca pe scaun și a întrebat:

— Ce-i cu fața asta? Iar nu te ascultă copiii?

— Nu e vorba că nu mă ascultă… Pur și simplu nu mai vorbesc cu mine. Parcă nici nu exist.

— Lasă-i în pace, așa sunt toți adolescenții. O să le treacă.

Dar eu știam că nu e doar vârsta. Era ceva mai adânc, o distanță care crescuse între noi fără să-mi dau seama. Am făcut totul pentru ei: am lucrat două joburi când Sorin a rămas fără serviciu, am renunțat la concedii ca să le cumpăr calculatoare și haine bune. Am uitat cum e să dormi liniștită sau să ai o zi doar pentru tine.

În acea seară, după ce au terminat de mâncat, copiii s-au retras fiecare în camera lui. Am rămas singură la masă, privind firimiturile rămase pe fața de masă veche. M-am gândit la mama mea, cum ne certa când nu o ajutam la treabă sau nu-i mulțumeam pentru mâncare. Atunci mi se părea nedreaptă. Acum îi simțeam lipsa mai mult ca oricând.

A doua zi dimineață, Maria a trecut pe lângă mine fără să spună „bună dimineața”. Vlad era deja nervos că nu găsea șosetele potrivite.

— Mamă, unde mi-ai pus șosetele negre?

— În sertarul de sus, ca întotdeauna.

— Nu sunt acolo! De ce nu poți să le lași unde le pun eu?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. M-am abținut cu greu să nu țip:

— Poate dacă ai ajuta și tu la ordine…

Dar m-am oprit. Ce rost avea? Oricum nu ascultau.

Seara, după ce am terminat treburile casei și toată lumea era ocupată cu ale lor, am deschis albumul vechi cu poze. Am găsit una cu Maria la serbarea de la grădiniță. Îmi zâmbea larg și mă ținea strâns de mână. În altă poză, Vlad dormea pe pieptul meu după ce făcuse febră toată noaptea. Atunci eram centrul universului lor.

Am început să plâng încet, să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate i-am protejat prea mult? Poate le-am dat prea mult fără să cer nimic în schimb? Sau poate lumea asta nouă îi trage spre altceva și eu nu mai am loc în ea?

Într-o duminică, am încercat să fac ceva diferit. Am propus să mergem împreună în parc.

— Hai să ieșim puțin toți patru! Să ne plimbăm ca pe vremuri.

Maria a oftat:

— Mamă, am teme și trebuie să vorbesc cu Andreea pe video.

Vlad nici n-a răspuns.

Sorin a zis:

— Lasă-i în pace, tu chiar nu vezi că au alte preocupări?

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit singură pe bancă în fața blocului și am privit copiii vecinei jucându-se cu mama lor. Râdeau împreună, alergau după o minge veche. Mi-am dorit să pot da timpul înapoi.

Într-o seară ploioasă, am avut un atac de panică. M-am prăbușit pe podea în bucătărie și am început să tremur necontrolat. Sorin m-a găsit acolo și s-a speriat:

— Ce-ai pățit? Ești bolnavă?

— Nu… doar că nu mai pot… Nu mai știu cine sunt…

El a dat din umeri:

— O să-ți treacă. Toate trec.

Dar nu trecea nimic. În fiecare zi mă simțeam tot mai invizibilă.

Într-o zi, Maria a venit acasă plângând. O certase profesoara pentru că nu-și făcuse tema la chimie.

— Mamă… pot să stau cu tine puțin?

Am simțit cum mi se rupe inima de bucurie și tristețe în același timp.

— Sigur, iubita mea…

A venit lângă mine pe canapea și m-a îmbrățișat ca atunci când era mică.

— Îmi pare rău că n-am fost atentă la tine în ultima vreme…

Am plâns împreună fără cuvinte. Vlad a venit și el după câteva minute și s-a așezat lângă noi.

Poate că nu totul e pierdut. Poate că trebuie doar să găsim drumul unii spre alții printre atâtea griji și tăceri.

Mă întreb: câte mame trăiesc aceeași singurătate în casele lor? Câte dintre noi ne pierdem printre farfurii spălate și uși trântite? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât am iubit?