Casa moștenită: Povara dragostei materne

— Vrei ceai, mamă? am întrebat-o, încercând să-mi ascund oboseala din glas. Era a treia oară în săptămâna aceea când venea neanunțată, cu plasele pline de mâncare și ochii umezi de așteptări nespuse. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— De ce mă întrebi? Nu vezi că locul meu e aici? Nu vezi că nu mai am alt rost decât să fiu cu voi?

A izbucnit în plâns, iar eu am simțit cum mă strânge ceva în piept. Soția mea, Irina, a ieșit din bucătărie cu băiatul nostru, Vlad, în brațe. S-au oprit amândoi în prag, neștiind dacă să intervină sau să se retragă. Am simțit privirea Irinei pe ceafă: aceeași privire care-mi cerea să pun limite, dar și să nu-mi rănesc mama.

Totul a început acum zece ani, când tata a murit pe neașteptate. Mama a venit într-o seară cu actele casei copilăriei mele și mi le-a întins peste masă.

— Ia-le, Mihai. E timpul să fie casa ta. Eu mă mut la bloc, la două străzi distanță. Dar să știi că mereu vei avea nevoie de mine.

Atunci am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Casa aceea era plină de amintiri: mirosul de cozonac din copilărie, pereții scrijeliți cu înălțimea mea și a surorii mele, Ana, care plecase la Cluj după facultate și nu se mai uitase înapoi. Mama a rămas singură, iar eu am devenit centrul universului ei.

La început, vizitele ei erau rare și pline de bunătăți: sarmale, prăjituri, borcane cu dulceață. Apoi au devenit din ce în ce mai dese. Dacă nu răspundeam la telefon, venea direct la ușă. Dacă nu eram acasă, mă suna până răspundeam. Irina încerca să fie politicoasă, dar simțeam cum se adună norii între ele.

— Mihai, trebuie să-i spui să anunțe înainte să vină. Nu mai suntem copii, avem familia noastră acum.

— E mama… Nu pot s-o rănesc. A rămas singură după tata…

— Și noi? Noi nu contăm?

Discuțiile astea au devenit tot mai dese. Vlad a crescut cu bunica mereu prezentă: la serbări, la aniversări, la fiecare răceală sau tuse. Când am încercat să-i spun mamei că avem nevoie de intimitate, s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi smuls inima.

— Cum poți să-mi spui așa ceva? Eu v-am crescut singură! Pentru ce am trăit dacă nu pentru voi?

Am început să mă simt vinovat pentru orice: pentru că nu o sunam zilnic, pentru că nu acceptam toate sfaturile ei despre cum să-l creștem pe Vlad, pentru că voiam uneori doar liniște.

Într-o seară, după ce mama plecase supărată pentru că nu am lăsat-o să doarmă la noi („E prea târziu să merg singură acasă!”), Irina m-a luat de mână.

— Mihai, trebuie să alegi: ori trăim pentru noi trei, ori trăim pentru ea. Nu mai pot așa.

Am simțit cum mă prăbușesc între două lumi: datoria față de mama care m-a crescut și datoria față de familia pe care mi-am făcut-o. Ana mă suna rar și când îi povesteam despre mama, ofteza:

— Tu ai ales să rămâi aproape de ea. Eu n-am putut. Știi bine de ce…

Dar eu nu puteam pleca. Casa era a mea doar pe hârtie; în realitate era încă a mamei. Fiecare colț păstra urmele ei: mileurile de pe mobilă, icoanele din fiecare cameră, chiar și perdelele brodate de ea cu ani în urmă.

Într-o zi, Vlad a venit la mine și mi-a spus:

— Tati, de ce bunica plânge mereu când pleacă? Am făcut eu ceva rău?

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am chemat-o pe mama la o discuție serioasă.

— Mamă, te rog… Avem nevoie de spațiu. Nu poți veni oricând vrei fără să anunți. Vlad are nevoie de stabilitate și noi avem nevoie de intimitate ca familie.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— M-ai dat afară din viața ta…

A plecat fără să se uite înapoi. Zilele următoare nu m-a sunat deloc. M-am simțit gol și vinovat. Irina încerca să mă liniștească:

— Ai făcut ce trebuia. Nu poți trăi mereu sub presiunea asta.

Dar liniștea era apăsătoare. Într-o dimineață am găsit pe pragul casei un coș cu plăcinte calde și un bilet: „Sper că măcar Vlad se va bucura.”

Am plâns ca un copil.

Au trecut luni până când mama a acceptat să vină din nou la noi — de data asta anunțând înainte. Relația noastră s-a schimbat: mai distantă, dar mai sănătoasă. Încerc încă să găsesc echilibrul între dragostea pentru ea și nevoia mea de libertate.

Uneori mă întreb: oare cât din dragostea părinților noștri e dar și cât e lanț? Cât putem ierta și cât trebuie să punem limite ca să nu ne pierdem pe noi înșine?