Casa bunicului – moștenirea care ne-a despărțit pentru totdeauna

— Nu pot să cred, Victoria! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi?

Vocea mea răsuna spart în sufrageria mică, cu pereții încă încărcați de mirosul vechi de tutun al bunicului. Era o după-amiază de toamnă, iar lumina palidă se strecura printre jaluzele, desenând umbre pe fața surorii mele. Victoria stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu o răceală pe care nu i-o știam.

— Nu am avut de ales, Radu. Tata a zis că trebuie să vindem repede. Și oricum, tu nici măcar nu ai contribuit cu nimic la întreținerea casei în ultimii ani.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Cum să spun că fiecare leu pe care l-am pus deoparte era pentru avansul la un apartament? Că am rămas acasă tocmai ca să nu-i las singuri pe părinți, să-i ajut cu ce pot? Dar Victoria nu voia să audă. Pentru ea, totul era cifre și acte, nu amintiri și sacrificii.

Bunicul murise cu doar două luni în urmă. Încă îi simțeam lipsa, mai ales seara, când obișnuiam să stăm pe banca din fața casei și să povestim despre vremurile lui grele. El a lăsat casa pe numele nostru, al meu și al Victoriei, cu speranța că ne va apropia. Dar moștenirea s-a transformat într-un blestem.

— Nu e corect, am șoptit. Eu am stat aici, am avut grijă de casă, am făcut reparații… Tu nici măcar nu veneai la zilele de naștere!

Victoria a ridicat din umeri.

— Nu e vina mea că tu ai ales să rămâi. Eu am viața mea la București. Și oricum, părinții au nevoie de bani acum.

Adevărul era că părinții nu voiau să vândă. Mama plângea în fiecare seară de când a aflat că Victoria deja semnase actele cu un agent imobiliar fără știrea mea. Tata încerca să fie mediator, dar era depășit de situație. Eu simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, după ce părinții s-au retras în dormitor, am rămas singur în bucătărie cu Victoria. Am încercat să vorbim ca frații care am fost odată.

— Ți-aduci aminte când ne jucam ascunselea prin curte? Când bunicul ne făcea clătite și ne certa dacă ne certam?

Victoria a oftat.

— Radu, nu mai suntem copii. Trebuie să fim realiști. Casa asta nu ne mai folosește la nimic.

— Ție poate nu. Dar pentru mine e tot ce am!

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama plângând la bucătărie. Avea scrisoarea de la notar în mână: casa urma să fie scoasă la vânzare peste două săptămâni. M-am simțit trădat de toți: de Victoria, de părinți, chiar și de bunicul care nu prevăzuse cât rău poate face o moștenire.

Am încercat să vorbesc cu tata.

— Tată, nu putem opri vânzarea?

El a dat din cap trist.

— E prea târziu, Radu. Victoria a semnat deja și tu ai știut că trebuie să împărțim totul egal.

— Egal? Ce-i egal aici? Eu am stat aici, eu am muncit!

Tata a oftat adânc.

— Uneori viața nu e dreaptă. Dar suntem familie…

Familie? Cuvântul mi-a rămas în gât ca o piatră. În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Mama nu mai vorbea cu Victoria, tata se retrăgea tot mai des la serviciu, iar eu mă simțeam ca un străin în propria casă.

Când au venit primii cumpărători să vadă casa, m-am ascuns în camera mea. Auzeam pașii lor pe holuri, râsetele lor stridente, discuțiile despre cum ar putea „moderniza” totul. Fiecare cuvânt era ca un cui bătut în inima mea.

Într-o seară, după ce toți au plecat, am ieșit în curte și am privit stelele. Mi-am adus aminte de bunicul și de promisiunea lui: „Să aveți grijă unul de altul.”

Dar cum să ai grijă de cineva care te trădează?

În ziua semnării actelor la notar, am refuzat să merg. Victoria a venit acasă doar ca să-și ia câteva lucruri din pod. S-a uitat la mine cu ochii goi.

— Îmi pare rău că s-a ajuns aici, Radu.

— Nu-ți pare rău deloc. Ție îți pasă doar de bani.

A tăcut o clipă.

— Poate într-o zi o să mă înțelegi.

A plecat fără să se uite înapoi. După vânzare, părinții au împărțit banii între noi. Am primit partea mea, dar banii mi s-au părut murdari. Am încercat să-mi caut un apartament mic, dar niciun loc nu mi-a dat sentimentul de „acasă”.

Relația cu Victoria s-a rupt definitiv. Nici la Crăciun nu ne-am mai văzut. Părinții au îmbătrânit peste noapte; mama s-a îmbolnăvit de inimă și tata s-a retras complet din viața socială.

M-am întrebat adesea dacă puteam face ceva diferit. Dacă trebuia să cedez sau să lupt mai mult pentru ceea ce simțeam că mi se cuvine. Dar adevărul e că uneori familia te poate răni mai tare decât orice dușman.

Acum stau singur într-un apartament rece și mă uit la poza veche cu mine și Victoria din copilărie. Mă întreb: oare merită vreodată banii o familie distrusă? Sau moștenirea adevărată e ceea ce rămâne între noi după ce totul se împarte?