Între două mame: Povestea unei iubiri trădate

— Nu plânge, Ilinca, uite, am făcut gogoși cu dulceață de vișine, exact cum îți plac ție! vocea bunicii răsuna caldă în bucătăria mică, în timp ce eu, la doar șase ani, îmi strângeam genunchii la piept pe scaunul de lângă sobă. Era decembrie, afară ningea liniștit, dar în sufletul meu era furtună. Îmi aminteam perfect ziua în care mama m-a lăsat la poarta bunicii, cu o sacoșă de haine și o promisiune pe care n-avea să o țină niciodată: „Mă întorc după tine curând, Ilinca.”

Anii au trecut încet, fiecare zi cu dorul acela apăsător care nu mă lăsa să respir. Bunica, Maria, era tot ce aveam. M-a crescut cu răbdare și dragoste, mi-a șters lacrimile și mi-a spus povești la culcare. Dar nimic nu putea umple golul lăsat de absența mamei. În fiecare an de Crăciun, mă uitam pe geam, sperând să văd silueta ei pe uliță. N-a venit niciodată.

În satul nostru din Buzău, lumea vorbea. „Săraca Ilinca, a lăsat-o maică-sa pentru un bărbat din oraș,” șușoteau vecinele la poartă. Nu înțelegeam atunci ce înseamnă să fii un inconvenient pentru cineva care ar fi trebuit să te iubească necondiționat.

La școală eram mereu „fata fără mamă”. Colegii mă priveau cu milă sau curiozitate. Doamna învățătoare, doamna Stanciu, încerca să mă protejeze: „Ilinca e o fată tare cuminte și silitoare.” Dar eu simțeam mereu că lipsește ceva esențial din viața mea.

Când am împlinit 16 ani, bunica s-a îmbolnăvit grav. Am stat nopți întregi lângă patul ei, ținând-o de mână și rugându-mă să nu mă lase singură pe lume. Într-o seară friguroasă de februarie, când zăpada scârțâia sub pașii grăbiți ai medicului de familie, am auzit bătăi în ușă. Am deschis și am rămas împietrită: mama stătea în prag, cu un palton scump și un zâmbet straniu pe buze.

— Bună, Ilinca. Ce mare ai crescut… Pot să intru?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu știam dacă să plâng sau să țip. Bunica a tresărit când a auzit vocea fiicei ei și a încercat să se ridice din pat.

— Ce cauți aici, Anca? Ai uitat drumul până acum!

Mama s-a apropiat de pat și a început să plângă teatral.

— Mamă, am greșit… Vreau să repar totul. Ilinca are nevoie de mine.

Dar ochii bunicii au strălucit de furie.

— Nu te-ai gândit la ea când ai plecat! Acum vii când simți că nu mai ai unde să te duci?

Am privit-o pe mama și am simțit că nu o cunosc deloc. Mi-a spus că s-a despărțit de bărbatul pentru care mă abandonase și că vrea să mă ia cu ea la București. M-a întrebat dacă nu vreau „o viață mai bună”, dacă nu mi-e dor de ea.

Am rămas tăcută. Bunica m-a strâns de mână și mi-a șoptit:

— Tu decizi, Ilinca. Dar să nu uiți cine ți-a fost alături când nimeni altcineva n-a vrut.

În zilele următoare, mama a început să vină tot mai des. Îmi aducea haine noi, telefoane scumpe și promisiuni goale. Încerca să mă convingă că locul meu e lângă ea. Dar am simțit mereu că ceva nu e în regulă. Odată am auzit-o vorbind la telefon:

— Da, dacă o iau pe fată cu mine, primesc alocația și ajutorul social… Da, e major curând, dar tot ajută la dosar.

Atunci am înțeles adevărul crud: nu mă voia pentru că mă iubea, ci pentru că avea nevoie de mine ca să-și rezolve problemele financiare.

Într-o seară, după ce bunica adormise, am avut curajul să-i spun mamei tot ce simțeam.

— De ce ai venit acum? Unde ai fost când aveam nevoie de tine? Crezi că poți cumpăra dragostea cu telefoane și haine?

A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— Ilinca… sunt mama ta! Am greșit, dar vreau să repar…

— Nu poți repara cu bani ce ai stricat cu indiferența ta!

A plecat supărată în acea noapte și nu s-a mai întors mult timp. Bunica s-a stins la câteva luni după aceea. Am rămas singură în casa copilăriei mele, cu amintirile și întrebările fără răspuns.

Am terminat liceul cu greu, muncind ca vânzătoare la magazinul din sat ca să mă întrețin. Mama a reapărut când am primit scrisoarea de admitere la facultate. De data asta era disperată:

— Ilinca, trebuie să vii cu mine! Am nevoie de tine ca să obțin locuință socială… Ești singura mea rudă!

Am privit-o lung și am simțit cum toată furia și tristețea din anii aceia se adunau într-un singur cuvânt: NU.

— Nu pot fi moneda ta de schimb! Eu sunt mai mult decât o semnătură pe un dosar!

A plecat trântind ușa. N-am mai văzut-o niciodată.

Astăzi sunt studentă la Psihologie și încerc să-i ajut pe alții să-și vindece rănile copilăriei. Încerc să-mi iert mama pentru tot ce n-a fost niciodată pentru mine. Dar uneori mă întreb: oare cât valorează iubirea unui părinte? Poate fi vreodată recâștigată după ce a fost trădată?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că merită iertarea cineva care te-a abandonat pentru propriul interes?