Scrisoarea pe care n-am avut curajul s-o citesc niciodată cu voce tare

— Ioana, iar nu ai spălat vasele! De ce trebuie să-ți spun de zece ori același lucru?
Vocea mamei răsuna din bucătărie, dar eu nu mă puteam desprinde de caietul meu dictando. Scriam cuvinte pe care nu le-aș fi rostit niciodată cu voce tare. Era tema la română: „Scrie o scrisoare despre un eveniment care ți-a schimbat viața.”

Dar cum să scriu despre tata? Cum să pun pe hârtie ceea ce nici măcar nu puteam recunoaște în gând?

În sufragerie, tata dormea pe canapea, televizorul bâzâia pe fundal. Pe masă, sticla de vodcă era pe jumătate goală. Mirosea a tutun și a dezamăgire.

Am început să scriu: „Dragă tată, știi că te iubesc, dar nu mai știu cine ești.”

Am rupt foaia. Am început din nou.

„Dragă domnule profesor, vă scriu despre tata, care nu mai e omul pe care-l știam. Când eram mică, mă lua de mână și mergeam la pescuit pe Olt. Acum, nu mai iese din casă decât să-și cumpere băutură.”

M-am oprit. Mi-era rușine. Mi-era frică. Dar mai ales, mi-era dor de tata cel vechi.

În seara aceea, când mama a venit să mă întrebe dacă mi-am făcut tema, am ascuns repede caietul sub pernă. S-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, cu riduri adânci la colțuri.
— Ioana, nu-i vina ta. Știi asta, nu?
Am dat din cap, dar nu credeam niciun cuvânt.

A doua zi la școală, am predat scrisoarea fără să mă uit la profesoară. Mâinile îmi tremurau. În pauză, colega mea Ana m-a întrebat:
— Ce ai scris la compunere?
— Nimic important, am mințit.

Dar profesoara a citit scrisoarea în fața clasei. Nu a spus numele meu, dar fiecare cuvânt era al meu: „Uneori, tata vine acasă și nu mă recunoaște. Alteori plânge și promite că se lasă. Dar dimineața tot acolo e sticla.”

Colegii au tăcut. Unii s-au uitat la mine. Alții au privit în bancă. Am simțit că mă sufoc.

După ore, profesoara m-a chemat la catedră.
— Ioana, vrei să vorbim?
Am dat din cap că nu. Am fugit acasă.

În acea seară, tata a venit târziu. Mama îl aștepta în prag, cu ochii roșii de plâns. Eu stăteam în camera mea și ascultam cum se ceartă:
— Doru, te rog! Pentru copii! Pentru Ioana!
— Lasă-mă-n pace! Nu vezi că n-am chef?
A trântit ușa și s-a prăbușit pe canapea.

M-am dus la el cu scrisoarea în mână.
— Tata… vrei să citești ceva?
S-a uitat la mine prin ceața alcoolului. A luat foaia și a încercat să citească, dar literele îi dansau în față. A izbucnit în plâns.

— Iartă-mă, fata tatii… Nu pot… Nu pot fără băutură…

M-am așezat lângă el și l-am ținut de mână până a adormit.

A doua zi dimineață, mama făcea cafea și încerca să pară puternică. Fratele meu mai mic, Radu, se juca tăcut cu mașinuțele lui. Eu am deschis telefonul și am văzut zeci de mesaje: profesoara publicase scrisoarea anonim pe pagina școlii. Oamenii comentau: „Și eu am trecut prin asta.” „Și tatăl meu era la fel.” „Nu ești singură.”

Pentru prima dată, nu m-am simțit singură.

Au urmat zile grele. Tata a acceptat să meargă la un grup de sprijin după ce mama i-a spus că dacă nu încearcă măcar o dată să se lase, îl va părăsi. Eu i-am promis că voi merge cu el la prima ședință.

În sala mică de la subsolul bisericii din cartier, erau alți bărbați ca tata: obosiți, triști, dar cu o scânteie de speranță în privire. Un domn pe nume Costel a povestit cum și-a pierdut familia din cauza alcoolului și cum încearcă să-și repare viața.

Tata asculta cu capul plecat. La finalul întâlnirii mi-a spus încet:
— Poate că nu sunt pierdut de tot…

Au trecut luni de zile până când tata a reușit să stea o săptămână fără alcool. Apoi două. Apoi o lună întreagă. Fiecare zi era o luptă nouă.

Eu am continuat să primesc mesaje de la oameni necunoscuți care îmi mulțumeau pentru curajul de a spune povestea noastră. Unii îmi cereau sfaturi; alții doar voiau să știe că nu sunt singuri.

Într-o seară de vară, când tata era treaz de aproape trei luni, am ieșit toți patru în parc. Radu s-a dat în leagăn, mama zâmbea timid, iar tata m-a luat de mână ca atunci când eram mică.

— Mulțumesc că nu m-ai lăsat singur, Ioana…

Nu i-am răspuns atunci. Doar l-am strâns tare de mână.

Acum scriu aceste rânduri pentru voi toți cei care aveți un „tata” ca al meu sau sunteți voi acel „tata”. Nu e ușor să iubești un om care se luptă cu demonii lui. Dar poate că tocmai dragostea ne salvează pe toți.

Mă întreb uneori: dacă n-aș fi avut curajul să scriu acea scrisoare, s-ar fi schimbat ceva? Sau poate fiecare poveste spusă ne aduce puțin mai aproape de vindecare?