Focul din sufletul meu: Povestea unei mame fără copil

— Cine lasă un copil în ploaie, Doamne? am șoptit, cu mâinile tremurânde, în timp ce ridicam pătura udă de pe trupul firav al bebelușului. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu furie în geamurile secției de pompieri din cartierul Nicolina. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi apăsat cu toată greutatea pe pieptul meu.

— Leah, ce faci acolo? a strigat Costel, colegul meu, din camera de odihnă.

— E un copil! Cineva l-a lăsat la ușă! am răspuns, vocea mea răsunând printre ecourile furtunii.

Am alergat spre bucătărie, ignorând uniforma udă și noroiul de pe bocanci. Am găsit o sticlă cu lapte praf rămasă de la ultima intervenție la un incendiu într-un bloc unde locuia o familie cu copii mici. Am încălzit laptele la microunde, cu mâinile tremurând. Copilul plângea sfâșietor, iar fiecare sunet îmi răscolea amintirile.

— Hai, puiule, liniștește-te… Nu te las singur, am murmurat, ținându-l aproape de pieptul meu. Mirosea a ploaie și a teamă. I-am privit ochii mari și umezi și mi-am amintit de fetița mea, Ilinca, pe care am pierdut-o acum trei ani într-un accident rutier. De atunci, fiecare copil salvat era ca o rană deschisă și o alinare în același timp.

Costel a venit lângă mine, privind neîncrezător.

— Leah, trebuie să sunăm la poliție. Nu putem păstra copilul aici.

— Știu… dar lasă-mă două minute cu el. Te rog.

A dat din cap și a ieșit fără să spună nimic. Am rămas singură cu bebelușul, hrănindu-l încet. Lacrimile mi se prelingeau pe obraji fără să le pot opri. M-am întrebat cine ar putea face așa ceva. Să-ți abandonezi copilul… sau poate nu a avut altă soluție? Poate disperarea e mai puternică decât dragostea?

Când poliția a venit, am predat copilul cu inima frântă. Am rămas privind ușa închisă mult timp după ce au plecat. În acea noapte nu am putut dormi deloc. M-am plimbat prin secție ca o fantomă, revăzând scena iar și iar.

A doua zi dimineață, șeful nostru, domnul Dumitru, a intrat în sala de ședințe cu o expresie gravă.

— Leah, vino puțin.

M-am ridicat încet, simțind privirile colegilor pe spate.

— Am auzit ce ai făcut azi-noapte. Vreau să știi că nu toți ar fi reacționat ca tine. Ai dat dovadă de curaj și omenie. Sunt mândru de tine.

Nu mă așteptam la asta. De obicei, domnul Dumitru era rece și distant. M-am uitat la el și am simțit căldura sincerității lui.

— Mulțumesc… dar nu am făcut nimic special. Oricine ar fi făcut la fel.

— Nu oricine ar fi știut să aline un copil când lumea lui s-a prăbușit. Știu că ai trecut prin multe… și tocmai asta te face un om extraordinar.

Cuvintele lui m-au lovit ca un val. Am simțit că pentru prima dată cineva vedea dincolo de uniforma mea, dincolo de masca de femeie puternică pe care o purtam zi de zi.

După ședință, colegii au venit pe rând să mă felicite. Unii mi-au adus cafea, alții doar o privire caldă sau o bătaie pe umăr. Am simțit că nu mai sunt singură în durerea mea.

Seara, când am ajuns acasă, mama mă aștepta cu ciorbă caldă și întrebări nerostite în ochi.

— Ai salvat iar pe cineva?

— De data asta… nu știu dacă am salvat sau doar am ținut locul unei mame pentru câteva clipe.

Mama m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am plâns împreună pentru toate pierderile noastre.

În zilele următoare, gândul la copil nu mi-a dat pace. Am sunat la spital să întreb dacă e bine. Mi-au spus că e sănătos și că vor încerca să-i găsească o familie adoptivă.

Într-o seară, când eram de serviciu, o femeie tânără a venit la secție cu ochii roșii de plâns.

— Dumneavoastră ați găsit copilul? Vreau doar să știu dacă e bine…

Am recunoscut disperarea din ochii ei — aceeași disperare pe care o simțisem și eu când mi-am pierdut fetița.

— E bine. E în siguranță acum.

A izbucnit în lacrimi și mi-a povestit printre sughițuri cum soțul ei violent o amenințase că îi va lua copilul dacă nu pleacă. Nu avea pe nimeni în oraș, nici bani, nici speranță. A lăsat copilul la noi pentru că știa că pompierii nu abandonează niciodată pe nimeni.

Am luat-o în brațe și i-am promis că voi face tot ce pot să o ajut să-și recupereze copilul — dacă va fi posibil.

În acea noapte am stat mult timp privind flacăra slabă a unei lumânări aprinse pentru Ilinca mea. M-am întrebat: oare câți copii sunt abandonați nu din lipsă de iubire, ci din lipsa unei mâini întinse? Oare cât curaj trebuie să ai ca să ceri ajutor într-o lume care judecă atât de ușor?

Poate că nu putem salva toată lumea, dar putem fi acolo pentru cineva atunci când are cea mai mare nevoie. Voi reuși vreodată să-mi vindec sufletul sau voi rămâne mereu prizoniera durerii mele?