Între Patru Pereți Străini: Povestea Unei Decizii Fără Voia Mea

— Nu vreau să merg! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mama îmi împacheta hainele în valiza veche, aceea cu fermoarul rupt pe care o ținea pentru „ocazii speciale”. Sora mea, Irina, stătea în ușă, cu brațele încrucișate și privirea rece, ca și cum totul era deja stabilit, iar eu eram doar un copil răsfățat care nu înțelege ce e mai bine pentru el.

— E spre binele tău, Mara, a spus mama, fără să mă privească în ochi. — La București ai mai multe șanse. Nu poți rămâne aici, la Bacău, să te irosești.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când deciziile importante se luau fără mine. Dar acum era vorba despre viața mea, despre spațiul meu, despre libertatea mea. Aveam 27 de ani și totuși eram tratată ca o adolescentă incapabilă să-și gestioneze propriul drum.

Irina a oftat teatral:
— Mara, nu mai dramatiza. La București vei sta cu mine până îți găsești ceva. E normal să ne ajutăm între noi. Mama nu mai poate să te țină aici, știi bine cum e cu banii.

Adevărul era că nu voiam să plec. Aveam un job part-time la librăria din centru, prieteni puțini dar sinceri, și o cameră mică dar a mea. Dar pentru mama și Irina, asta nu conta. Ele vedeau doar lipsa unui „viitor adevărat”, lipsa unui salariu mare, lipsa unui bărbat „serios” lângă mine.

— Dar nu m-ați întrebat dacă vreau! am izbucnit. — Nu vă pasă ce simt eu?

Mama s-a oprit din împachetat și m-a privit pentru prima dată direct:
— Mara, tu nu vezi că te plafonezi aici? Când ai de gând să faci ceva cu viața ta? Eu și Irina vrem doar ce e mai bine pentru tine.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Vocea mamei era plină de grijă, dar și de reproșuri nespuse. Irina a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:
— Hai, nu mai plânge. O să fie bine. O să vezi că la București ai să-ți găsești rostul.

Dar eu nu voiam „rostul” lor. Voiam să-mi găsesc propriul drum, chiar dacă era unul modest, chiar dacă nu era pe placul lor.

În trenul spre București, am privit pe geam cum casele mici și câmpurile verzi rămân în urmă. M-am simțit ca un copil trimis la internat împotriva voinței lui. Irina vorbea la telefon cu prietenii ei din capitală, făcând planuri pentru weekend. Eu mă simțeam invizibilă.

Ajunsă la apartamentul Irinei din Drumul Taberei, am simțit că nu aparțin acelui loc. Totul era ordonat după regulile ei: pantofii la ușă, cafeaua doar într-o anumită cană, liniște după ora 22:00. M-am simțit ca o musafiră în propria viață.

— Să nu uiți să-ți cauți job! mi-a spus Irina din prima zi. — Și te rog să nu lași vasele nespălate.

Zilele au trecut greu. Am trimis CV-uri peste tot: librării, edituri mici, chiar și la cafenele. Nimeni nu răspundea. Mama mă suna zilnic:
— Ai găsit ceva? Ai fost la interviuri?

Simțeam presiunea crescând cu fiecare zi. Irina începea să fie iritată:
— Mara, nu poți sta la nesfârșit aici. Și eu am nevoie de spațiu.

Într-o seară, după ce am primit încă un refuz la un interviu, am izbucnit:
— De ce ați decis voi pentru mine? De ce nu m-ați lăsat să aleg?

Irina a ridicat din umeri:
— Pentru că tu nu ești în stare să iei decizii mari! Mereu ai fugit de responsabilitate!

M-am simțit mică și neputincioasă. Toată viața am încercat să le fac pe plac, să nu le supăr. Dar acum eram sufocată de grija lor transformată în control.

Într-o noapte am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că trebuie să-mi recâștig vocea. A doua zi am sunat-o pe mama:
— Mamă, vreau să vin acasă. Vreau să încerc pe cont propriu acolo unde mă simt eu bine.

A fost tăcere la celălalt capăt al firului.
— Mara… eu doar am vrut să te ajut…

— Știu, mamă. Dar trebuie să mă lași să greșesc singură.

Irina a fost furioasă când i-am spus că plec:
— Ești egoistă! Nu vezi că mama se chinuie pentru tine?

Dar pentru prima dată am avut curajul să spun ce simt:
— Poate că e timpul să mă chinui și eu pentru mine.

M-am întors la Bacău cu inima strânsă dar hotărâtă. Am găsit o garsonieră mică și am început din nou la librărie. Nu era viața perfectă din visele mamei sau ale Irinei, dar era viața mea.

Acum mă întreb: oare cât de mult ar trebui să ne lăsăm modelați de dorințele celor dragi? Unde se termină grija și începe controlul? Voi ce ați face în locul meu?