Între Rugăciune și Neputință: Povestea unei Alegeri Dureroase

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea fratelui meu, Lucian, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de medicamente. Era trecut de miezul nopții, iar mama, în camera ei, gemea încet, prinsă între durere și uitare. Avea Alzheimer de doi ani, iar ultimele luni au fost un coșmar continuu pentru toți. Dar pentru mine, mai ales.

— Și ce vrei să facem? Să o ducem la azil? — am întrebat cu vocea tremurândă, simțind cum mi se strânge inima. Nici nu-mi puteam imagina cum ar fi să o las pe mama într-un loc străin, printre oameni necunoscuți, departe de tot ce a iubit vreodată.

— Nu avem altă soluție! Tu nu vezi că ne distrugem viețile? Tu nu vezi cum arăți? — Lucian ridică tonul, iar ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai mamei, erau plini de lacrimi și furie. — Eu am serviciu, tu ai copilul tău… Nu putem continua așa!

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Avea dreptate. Eram epuizată. Fetița mea, Ilinca, mă întreba tot mai des de ce bunica nu o mai recunoaște. Soțul meu, Radu, se retrăgea tot mai mult în tăcere. Casa noastră devenise un câmp de bătălie între trecut și prezent.

În acea noapte, după ce Lucian a plecat trântind ușa, am rămas singură în bucătărie. Am plâns în pumni, rușinată că nu pot fi mai puternică. Am deschis Biblia mamei, cea pe care o ținea mereu pe noptieră și am citit la întâmplare: „Domnul este păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” Am simțit o liniște ciudată coborând peste mine. M-am rugat cu disperare: „Doamne, dă-mi un semn! Ce să fac?”

A doua zi dimineață, mama era mai lucidă ca niciodată. M-a privit lung și mi-a spus încet:

— Maria, să nu mă lași singură…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am știut atunci că nu pot să o abandonez. Dar cum să le explic celorlalți? Cum să-i conving că dragostea nu e o povară?

Au urmat zile grele. Lucian a venit cu broșuri de la diverse cămine din oraș. Radu a început să doarmă pe canapea. Ilinca s-a închis în camera ei și a început să deseneze doar nori negri. Toți mă priveau ca pe o nebună care refuză evidența.

Într-o seară, după ce am schimbat-o pe mama și am adormit-o cu greu, am ieșit pe balcon și am privit cerul plin de stele. Am început să vorbesc cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost lângă mine:

— Dacă Tu ai fi în locul meu, ce ai face? Cum poți să alegi între cei pe care îi iubești?

În zilele următoare am început să caut ajutor. Am vorbit cu preotul satului, părintele Gheorghe. M-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus:

— Maria, uneori iubirea înseamnă să porți crucea până la capăt. Dar nu trebuie să o porți singură. Cere ajutor! Roagă-i pe cei din jur să te sprijine.

Am început să vorbesc cu vecinii. Doamna Stela s-a oferit să stea cu mama două ore pe zi ca eu să pot merge la cumpărături sau să mă odihnesc. O fostă colegă mi-a recomandat o asistentă medicală care venea de două ori pe săptămână.

Lucian s-a supărat rău când a aflat că refuzasem azilul.

— O să-ți distrugi viața! — mi-a strigat la telefon.

— Poate… Dar e mama noastră! — i-am răspuns printre lacrimi.

Radu a început să vorbească mai mult cu mine după ce l-am rugat să mă ajute măcar cu Ilinca. Încet-încet, casa noastră a început să respire din nou. Nu era ușor — erau zile când simțeam că cedez psihic și fizic — dar știam că fac ceea ce trebuie.

Mama s-a stins după încă opt luni. În ultimele clipe era liniștită, ținându-mă de mână. Mi-a șoptit: „Mulțumesc că nu m-ai lăsat singură.”

Acum, când privesc înapoi, știu că am ales cu inima. Am pierdut multe: relația cu fratele meu s-a răcit, Radu încă poartă urme ale acelei perioade dificile, iar Ilinca vorbește rar despre bunica ei. Dar am câștigat ceva ce nu poate fi măsurat: pacea sufletului.

Oare câți dintre noi alegem cu adevărat ceea ce simțim? Sau ne lăsăm conduși de frică și presiunea celor din jur? Voi ce ați fi făcut în locul meu?