Trei ani mai târziu: Cum visul de facultate al fiicei mele vitrege ne-a apropiat

— Nu vreau să stau aici! De ce nu pot să am camera mea? vocea Irinei răsună ascuțit în holul îngust, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în acea săptămână când izbucnea. Mihai, soțul meu, încerca să tempereze situația, dar privirea lui trăda neputință.

M-am sprijinit de perete, încercând să-mi adun gândurile. Trei ani de când eram căsătoriți și abia acum simțeam cu adevărat greutatea cuvântului „familie”. Irina, fiica lui Mihai din prima căsătorie, tocmai fusese admisă la Facultatea de Litere din București și, pentru că mama ei plecase în Italia, urma să locuiască cu noi. Apartamentul nostru cu două camere părea brusc sufocant.

— Irina, știu că nu e ușor, dar facem tot ce putem, am spus încet, încercând să nu par autoritară. Ea m-a privit cu ochii ei verzi, plini de furie și tristețe.

— Nu e casa mea! Nu sunt mama ta! a izbucnit ea. Mihai a oftat adânc și a ieșit pe balcon, lăsându-ne singure.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem acceptând această situație. Mă simțeam ca un intrus în propria mea casă. Dimineața, am găsit-o pe Irina în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.

— Vrei cafea? am întrebat-o timid.

— Nu beau cafea, a răspuns scurt, dar vocea îi era mai moale.

— Poate vrei să vorbim… Despre orice. Despre facultate, despre… orice vrei tu.

A ridicat din umeri. Am lăsat cana pe masă și am ieșit. În ziua aceea am plâns în baie, fără să mă audă nimeni.

Săptămânile au trecut greu. Irina era retrasă, vorbea doar cu Mihai și rareori cu mine. Îi lăsam bilețele cu „Succes la examen!” sau „Am făcut prăjitură cu mere”, dar le găseam aruncate pe masă. Într-o seară, Mihai mi-a spus:

— Nu știu ce să fac. Parcă nu mai e fata mea. E mereu nervoasă.

— E greu pentru ea. Și pentru mine. Dar nu vreau să renunț.

Într-o zi ploioasă de octombrie, am găsit-o pe Irina stând pe podeaua camerei ei (de fapt, sufrageria noastră transformată în dormitor), plângând în hohote.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată.

— Am luat 4 la primul seminar… Nu pot… Nu pot să fac față aici! Toți sunt mai buni ca mine!

M-am așezat lângă ea fără să spun nimic. După câteva minute de tăcere, i-am povestit cum am picat primul meu examen la facultate și cât de greu mi-a fost să mă ridic. Pentru prima dată, m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Tu chiar ai trecut prin asta? a întrebat ea neîncrezătoare.

— Da. Și am crezut că nu o să reușesc niciodată. Dar am reușit.

A doua zi mi-a lăsat un bilețel: „Mulțumesc că ai stat cu mine aseară.”

Încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Am început să gătim împreună — la început stângaci, apoi râzând de prăjiturile arse sau de supa prea sărată. Seara ne uitam la filme vechi românești și comentam personajele. Mihai era uimit să ne vadă râzând împreună.

Au fost și momente grele: certuri pentru spațiul din baie, discuții despre bani (bursa Irinei abia acoperea manualele), telefoane tensionate cu mama ei din Italia care îi cerea să fie „mai matură”. Într-o seară, după o ceartă urâtă despre faptul că nu-și făcuse patul, Irina a izbucnit:

— Toată lumea vrea ceva de la mine! Nimeni nu mă întreabă ce vreau eu!

Am tăcut o clipă și apoi i-am spus:

— Ce vrei tu, Irina?

A izbucnit în plâns și mi-a spus că vrea doar să fie acceptată așa cum e, fără presiuni. Atunci am realizat cât de mult semănăm: două femei care încearcă să-și găsească locul într-o familie care nu e perfectă.

La finalul primului an de facultate, Irina a venit acasă cu un buchet de flori și mi-a spus:

— Am luat bursă! Și… voiam să-ți spun că mă bucur că ești aici.

Am plâns amândouă în bucătărie, îmbrățișate. Mihai ne privea emoționat din prag.

Acum, după trei ani, apartamentul nostru e tot mic, dar sufletele noastre sunt mai mari. Irina e aproape de licență și spune tuturor că are două mame: una în Italia și una aici, acasă.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să ne deschidem inima pentru cineva care nu e „al nostru” de sânge? Și cât de mult putem câștiga dacă încercăm?