Între două lumi: Povestea unei mame la 44 de ani

— Alice, tu glumești, nu? La vârsta asta? Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Aveam 44 de ani și tocmai îi spusesem mamei că sunt însărcinată. Nu era niciun bărbat lângă mine, niciun partener care să mă țină de mână. Doar eu, cu testul acela roz pe care îl aruncasem deja la gunoi, sperând să uit.

— Nu glumesc, mamă. Știu că pare nebunie, dar… s-a întâmplat. Nu am vrut, nu am plănuit. Dar e real.

Mama s-a așezat pe scaun, cu ochii în lacrimi. — Și ce o să faci? Ai 44 de ani, Alice! Oamenii vor vorbi. Ce-o să zică lumea?

Asta era întrebarea care mă bântuia și pe mine. Ce o să zică lumea? În orașul nostru mic din Moldova, fiecare pas greșit era subiect de bârfă la piață sau la coafor. Eu, profesoară de română la liceu, mereu exemplu de corectitudine, acum eram „femeia aia bătrână care a rămas gravidă fără bărbat”.

În seara aceea am stat pe balcon, privind luminile orașului și ascultându-mi inima bătând nebunește. Îmi aminteam de relația scurtă cu Vlad, un coleg de la școală, divorțat și el, dar care nu voia nimic serios. Ne-am văzut de câteva ori, am râs, am plâns împreună după orele lungi de corectat teze. Apoi s-a terminat brusc. Nu i-am spus nimic despre sarcină. Nici nu știam dacă ar trebui.

A doua zi la școală, colega mea, Mariana, m-a privit lung când am cerut o zi liberă pentru analize.

— Ești bine? Pari obosită… Ai pățit ceva?

Am ezitat. — Doar niște probleme medicale… nimic grav.

Dar zvonurile au început să circule repede. În cancelarie se șoptea deja că „Alice nu mai e ca înainte”, că „sigur are pe cineva”. M-am simțit ca un animal hăituit, prins între rușine și nevoia disperată de sprijin.

Seara, când am ajuns acasă, tata mă aștepta în sufragerie. — Alice, mama mi-a spus… Ești sigură că vrei să faci asta? Ești singură. Copiii nu sunt o joacă la vârsta ta.

— Nu știu ce vreau, tata! am izbucnit printre lacrimi. Mi-e frică! Mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc, să nu pot duce sarcina până la capăt… Mi-e frică de ce o să spună lumea! Dar cel mai tare mi-e frică să nu regret dacă renunț.

Tata s-a ridicat și m-a strâns în brațe. — Nu contează ce zice lumea. Contează ce simți tu.

În noaptea aceea am visat că țin un copil mic în brațe. Mirosea a lapte cald și a liniște. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să iau o decizie curând.

Am mers la doctoriță, doamna Popescu, care m-a privit cu blândețe. — Alice, nu e imposibil să duci sarcina la vârsta ta, dar sunt riscuri. Va trebui să fii atentă cu sănătatea ta. Ai pe cineva care să te ajute?

— Nu… Sunt singură.

— Atunci ai nevoie de mult curaj. Dar dacă simți că poți, eu te voi sprijini cu tot ce pot.

Am ieșit din cabinet cu inima grea și am mers direct în parc. Am văzut o mamă tânără alergând după copilul ei și m-am întrebat dacă voi avea puterea să fac față nopților nedormite, bolilor copilului, privirilor piezișe ale vecinilor.

În zilele următoare am început să primesc mesaje ciudate de la colegi: „Ai nevoie de ceva?”, „Ești bine?” Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț ascuns. Mariana a venit într-o zi la mine acasă cu o prăjitură.

— Alice, știu că nu vrei să vorbești despre asta… Dar dacă ai nevoie de ajutor sau doar să plângi pe umărul cuiva… eu sunt aici.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mariana m-a ținut de mână și mi-a spus: — Nu ești singură. Și dacă lumea vorbește… las-o să vorbească! Tu trăiești viața ta, nu a lor.

Am început să mă obișnuiesc cu ideea că voi fi mamă din nou. Am început să citesc despre sarcinile la vârsta mea, despre riscuri și speranțe. Mama a început să-mi gătească supe calde și să-mi aducă fructe proaspete.

Într-o seară am primit un mesaj de la Vlad: „Putem vorbi?”

Ne-am întâlnit în parcarea școlii. Vlad era palid și nervos.

— Alice… Am auzit niște zvonuri… E adevărat?

— Da, Vlad. Sunt însărcinată.

A tăcut mult timp. — E copilul meu?

— Da.

A oftat adânc. — Nu știu dacă pot fi tată din nou… Viața mea e un haos acum…

— Nu-ți cer nimic, Vlad. Doar voiam să știi adevărul.

A plecat fără să spună nimic altceva.

Au trecut luni grele: analize peste analize, nopți nedormite din cauza grijilor, certuri cu mama care încă se temea de gura lumii. Tata însă mă susținea mereu: „Nu contează ce spun alții! Tu ești fata mea!”

Când l-am ținut pentru prima dată pe băiețelul meu în brațe, am simțit că toate fricile s-au topit într-o iubire uriașă și liniștitoare. Am plâns mult atunci – de fericire, de ușurare și poate puțin de teamă pentru viitor.

Acum îl cresc singură pe Radu și fiecare zi e o provocare: facturi neplătite la timp, oboseală cronică, priviri curioase sau răutăcioase pe stradă. Dar când îl văd zâmbind dimineața sau când îmi spune „mama”, simt că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași frică? Câte aleg tăcerea din cauza rușinii sau a judecăților celor din jur? Oare când vom învăța să fim mai buni unii cu alții?