Părul meu, povestea mea: Lupta unei fetițe pentru dreptul la educație

— Ilinca, vino aici, te rog! vocea mamei răsuna din bucătărie, dar tonul ei era altfel decât de obicei. M-am oprit din desenat și am intrat încet, cu inima bătându-mi tare. Mama ținea în mână o hârtie mototolită, iar ochii îi erau umezi.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund teama.

— Am primit răspuns de la școala „Mihai Eminescu”. Nu te primesc, Ilinca. Au spus că… nu te încadrezi în regulament. Cică părul tău e prea lung și prea creț.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu înțelegeam. De ce ar conta părul meu? Am început să plâng fără să vreau, iar mama m-a strâns la piept.

— Nu-i nimic, iubita mea. O să găsim o soluție. Nu te las să renunți la visul tău doar pentru că cineva nu știe să vadă dincolo de aparențe.

În acea seară, tata a venit acasă mai târziu ca de obicei. L-am auzit certându-se cu mama în sufragerie:

— Nu putem să-i tundem părul? E doar păr! Să nu-și piardă anul pentru asta!

— Nu e doar păr, Mihai! E parte din ea! Dacă azi acceptăm asta, mâine ce urmează? Să-i spunem să nu mai râdă, să nu mai viseze?

Am stat ascunsă după ușă, ascultându-i. M-am simțit vinovată că îi fac să se certe. În noaptea aceea, am visat că eram singură într-o clasă goală, cu toți copiii privind prin geam și râzând de mine.

A doua zi, mama a început să sune la alte școli. Peste tot primea același răspuns politicos:

— Avem reguli stricte privind aspectul elevilor. Părul trebuie să fie scurt și ordonat.

— Dar e doar o fetiță! Și părul ei e natural! Nu poate fi pedepsită pentru cum s-a născut!

— Îmi pare rău, doamnă. Regulamentul e regulament.

Într-o după-amiază, am mers cu mama la Inspectoratul Școlar. Am stat pe un scaun tare, cu palmele transpirate, în timp ce mama discuta cu o doamnă severă.

— Doamnă Popescu, nu putem face excepții. Dacă facem pentru dumneavoastră, va trebui să facem pentru toți.

— Dar nu cerem o excepție! Cerem respectarea dreptului la educație!

Doamna a oftat și a ridicat din umeri.

În zilele următoare, am început să evit oglinda. Îmi strângeam părul în cozi cât mai strânse, sperând că poate așa va părea mai „acceptabil”. Dar buclele mele refuzau să stea cuminți. Într-o zi, bunica m-a găsit plângând în baie.

— Ilinca, vino aici. Știi ce-mi spunea mama mea? Că fiecare fir de păr e ca o poveste. Al tău e plin de povești frumoase. Să nu-l ascunzi niciodată!

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Mama a început să scrie pe Facebook despre ce ni se întâmplase. Povestea noastră s-a răspândit repede. Oameni necunoscuți ne-au trimis mesaje de încurajare. Unii profesori au spus că ar vrea să mă aibă elevă. Dar școlile tot nu mă primeau.

Într-o seară, tata a venit acasă cu ochii roșii de oboseală.

— Am vorbit cu directorul de la „Școala 12”. Zice că dacă acceptăm să-ți tundem părul până la umeri, poate te primește.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Nu vreau să-l tund! am spus printre sughițuri.

Tata a oftat și m-a luat în brațe.

— Atunci mergem mai departe. Nu renunțăm.

Au urmat luni de incertitudine. Prietenele mele mergeau la școală, îmi trimiteau poze cu manuale noi și uniforme. Eu stăteam acasă și făceam teme cu mama. Mă simțeam invizibilă.

Într-o zi, am primit un mesaj de la o doamnă directoare de la o școală mică dintr-un sat apropiat:

— La noi contează sufletul copilului, nu părul lui. Veniți mâine la înscriere!

Am plâns de bucurie și am îmbrățișat-o pe mama atât de tare încât aproape am dărâmat-o.

Prima zi la noua școală a fost plină de emoții. Copiii s-au uitat curioși la mine, dar nimeni nu a râs sau nu m-a întrebat nimic despre păr. Doamna învățătoare mi-a zâmbit larg:

— Bine ai venit, Ilinca! Abia aștept să văd ce povești ascund buclele tale!

Acum merg la școală cu capul sus și cu părul liber. Mama spune că povestea mea a ajutat și alți copii să fie acceptați așa cum sunt.

Uneori mă întreb: De ce trebuie să luptăm atât de mult pentru ceva ce ar trebui să fie un drept? Oare câți copii încă mai stau acasă doar pentru că sunt „altfel”? Ce putem face ca lumea să fie mai bună pentru toți copiii?