„Nu e destul să iubești, trebuie să și înțelegi” – Povestea unei aniversări care a schimbat totul

— Asta e tot? am întrebat, cu vocea tremurândă, privind la cutia de lemn lustruit pe care Vlad mi-o întindea cu un zâmbet timid.

Era seară, în sufrageria mică din apartamentul nostru din Drumul Taberei. Pe masă, tortul cu ciocolată se topea încet sub lumina becului galben. Vlad, cu mâinile lui bătătorite de muncă, îmi întindea cadoul. Fetița lui, Ilinca, mă privea cu ochi mari, așteptând să vadă dacă mă bucur.

— Am lucrat la ea două săptămâni, a spus el încet. E din cireș bătrân, am găsit bucata la atelierul lui nea Doru. Am sculptat-o cu gândul la tine.

Am deschis cutia. Înăuntru era o brățară simplă, din lemn lăcuit, cu inițialele mele gravate stângaci. Am simțit un val de dezamăgire. În mintea mea, mă vedeam primind o geantă scumpă sau poate o excursie-surpriză la munte. Ceva care să arate că merit mai mult decât… o bucată de lemn.

— Mulțumesc, Vlad, dar… nu știu ce să zic. E cam… copilărească. Și nici nu se potrivește cu nimic din ce port eu.

Ilinca s-a strâns lângă el, ca și cum ar fi vrut să-l protejeze. Vlad a lăsat capul în jos. Pentru o clipă, am simțit că am spus ceva greșit, dar mândria mea era mai puternică.

— Am vrut să fie ceva special, a murmurat el. Nu prea avem bani luna asta… Știi cum e cu ratele și cu grădinița Ilincăi.

— Da, dar nici nu poți să te prezinți cu orice! E ziua mea! am ridicat vocea fără să vreau.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat și a mers la bucătărie. L-am auzit oftând adânc. Ilinca s-a uitat la mine cu ochi umezi.

— Tanti Ana, tu nu vezi că tati s-a străduit? a șoptit ea.

M-am simțit mică. Dar nu puteam da înapoi. M-am refugiat în baie și am plâns în liniște. M-am gândit la toate aniversările trecute: la fostul meu iubit care îmi aducea flori scumpe și parfumuri din duty-free, la prietenele mele care primeau city-break-uri sau telefoane noi.

A doua zi dimineață, Vlad nu mi-a mai spus „Bună dimineața”. A plecat devreme la atelier. Ilinca m-a întrebat dacă poate să poarte ea brățara.

— Sigur, i-am zis fără vlagă.

La serviciu, colega mea Alina m-a întrebat cum a fost ziua mea.

— Dezamăgitoare. Vlad mi-a făcut un cadou de parcă eram la grădiniță.

Alina a râs:

— Bărbații ăștia… N-au niciun simț al gesturilor romantice!

Dar când am pus povestea pe Facebook, reacțiile au fost altele decât mă așteptam. Oamenii au început să comenteze:

„Poate pentru el a fost tot ce putea oferi.”

„Nu contează cât costă, contează cât suflet pune.”

„Ai fost cam dură…”

Am început să mă simt vinovată. Seara, când Vlad s-a întors acasă, l-am găsit pe balcon, privind spre blocurile gri.

— Vlad… îmi pare rău dacă am fost rea aseară.

Nu mi-a răspuns imediat. A tras aer în piept și a spus:

— Nu-i nimic. M-am obișnuit să nu fiu destul pentru nimeni.

M-au durut cuvintele lui mai tare decât orice critică primită online. Mi-am dat seama că nu știu nimic despre sacrificiile lui zilnice: despre cum își rupe din timpul liber ca să-i facă Ilincăi jucării din resturi de lemn sau cum merge pe jos două stații ca să economisească pentru facturi.

În zilele următoare am încercat să repar lucrurile: am purtat brățara la birou (chiar dacă nu se potrivea cu sacoul meu), am gătit ciorba lui preferată și am mers împreună în parc cu Ilinca. Dar ceva se schimbase între noi — un zid invizibil pe care îl ridicasem eu însămi.

Într-o seară ploioasă, după ce Ilinca a adormit, Vlad mi-a spus:

— Știi ce doare cel mai tare? Că nu vezi cât mă străduiesc. Că pentru tine contează mai mult aparențele decât ce simt eu pentru tine.

Am plâns atunci ca un copil. Mi-am dat seama că toată viața am alergat după validare și lucruri scumpe, uitând că iubirea adevărată nu se măsoară în bani sau cadouri sofisticate.

Au trecut luni până când relația noastră și-a revenit cât de cât. Încerc să fiu mai atentă la gesturile mici și să nu mai judec oamenii după ce pot sau nu pot oferi material.

Uneori mă întreb: câți dintre noi ne dăm seama prea târziu că am rănit pe cineva drag doar pentru că n-am știut să vedem dincolo de propriile noastre așteptări? Oare chiar merităm tot ce pretindem sau ar trebui să învățăm să prețuim ce avem deja?